piesa_act

Am păşit aseară în sala teatrului ACT cu inima strânsă, cred că aveam eu emoţii mai mari decât cei direct implicaţi în piesa ce urma să se joace. “Dacă n-o să-mi placă?”. Venisem cu nişte aşteptări cât Casa Poporului, justificate de numele implicate.

Când mi s-a oferit şansa să asist la piesa scrisă de Cătălin Ştefănescu, regizată de Alexandru Dabija şi jucată de George Mihăiţă şi Marcel Iureş, am zis un “DA!” hotărât. Şi imediat după asta am început să-mi creez aşteptări.

“Cum o fi Moromeţii în două personaje? Simplu, cum să fie? Ce mare lucru?”
Asta a fost prima mea greşeală. Că nu mi-am dat seama ce înseamnă să surprinzi esenţa romanului cu doar două personaje, într-un dialog fără oprire, într-o oră şi jumătate.

A doua greşeală a fost legată de George Mihăiţă, pe care l-am văzut în multe piese de la Comedie şi pe care mereu l-am asociat cu personajul din BD în alertă. Nu e vina omului că m-am blocat eu pe amintirea aia, dar niciodată nu m-am putut gândi la altceva. Eh, de-asta aveam îndoieli. 

În plus, te gândeşti fără să vrei la Moromeţii lui Stere Gulea şi faci comparaţie primele 5 minute din piesă. Pe urmă îţi trece.

Aveam să aflu ieri că romanul ăla în două personaje e extrem de greu de făcut, mai ales dacă totul e construit în jurul dialogului dintre Ilie Moromete şi vecinul Cocoşilă. Textul lui Cătălin Ştefănescu e delicios pe alocuri, iar în interpretarea lui Iureş şi a lui Mihăiţă are capacitatea de a te bucura şi întrista de la o frază la alta.

Nu-l credeam pe George Mihăiţă potrivit pentru piesa asta, dar s-a dovedit a fi excepţional. Pe bune, am senzaţia că în anumite momente Iureş doar îl asistă. Chiar şi atunci când intepretarea celui din urmă te face să ai pielea de găină.

Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? se joacă la ACT zilele astea, dar mi-e greu să cred că aveţi şanse la bilete. Din câte ştiu, cele 8 reprezentaţii puse în vânzare au fost sold-out după 2 ore. Sfatul meu e să activaţi notificările de pe Teatral şi să vânaţi piesa asta când s-o mai juca. Şi să mâncaţi neapărat ceva înainte, e o scenă în care cei doi ţărani împart o strachină de fasole. Mănâncă cu o aşa poftă încât mă tot gândesc de ieri la fasolea aia, iar eu o detest în mod normal.

Nişte detalii extra despre piesă găsiţi aici.