Un blog intr-un pahar cu apa

Tocmai am citit pe SportLocal un articol despre un suporter stelist bătut în zona Crângaşi după meciul de ieri.

Pe scurt, un stelist a coborât la Crângaşi cu un fular în mână, a fost văzut de un grup de tineri (rapidişti, nu are sens sa ma contraziceţi, dinamovişti nu sunt pe-acolo şi suporterii sportului nu cred că erau ) şi luat la bătaie.

Cine merge pe stadion şi ştie cam care e atmosfera de peluză nu ar intra în Giuleşti sau în zona Ştefan cel Mare cu un fular roş-albastru la gât. Sunt şi oameni care spun că aşa ceva nu se poate întâmpla, că suntem civilizaţi, că nu e normal. Nu, nu e normal, dar uite că se întâmplă şi mai bine să ai grijă să nu se întâmple.

Ăştia sunt fanii rapidişti, hai să vă spun ce s-a întâmplat acum câţiva ani după un meci Steaua – Heerenveen. Steaua pierduse dar se calificase şi ne întorceam de pe Lia Manoliu, un metrou întreg de stelişti. Tocmai terminase şi Rapidul de jucat şi se auzea ceva de o bătaie la Crângaşi.

Când am ajuns la Crângaşi toată lumea era pregătită la uşi să respingă atacurile rapidiştilor. În staţie era un singur rapidist care avea fular la gât şi s-a urcat impasibil în metrou. Nici să fi fugit nu era o soluţie, dar eu nu aveam curajul să mă urc în metrou. Era roş-albastru tot metroul, ţin minte că se făcuse suplimentare şi erau numai steliştii.

Şi cum s-a urcat în metrou l-au încadrat câţiva ultraşi care l-au întrebat diverse chestii. Ăla a fost cuminte, ăştia voiau iniţial să-i ardă fularul, l-au întrebat dacă vrea să-l dea jos, ăla a zis nu. Şi atunci unul dintre stelişti a zis: Te lăsăm că eşti singur, dacă eraţi mai mulţi praf vă făceam. Dar să ştii că dacă erau ai voştri în locul nostru lăsau în sânge şi un copil de 14 ani.

Şi uite că faptele demonstrează exact ce-a zis stelistul atunci. Aşa că să nu vă mai aud cu frumoasa galerie a Rapidului

PS: Ca să fim corecţi, trebuie menţionat că la Steaua, mai nou, suporterii se bat între ei. Aseară Peluza Sud a intrat peste Tribuna a 2-a şi a bătut tot ce-a prins în cale. Femei, bărbaţi la 40 de ani…

De-acum ştiu unde o să văd o parte din meciurile lui Liverpool, cel puţin alea care nu se televizează la noi. Am dat peste The Tavern Pub via Marius Balaban şi m-am gândit că nu se poate să nu văd care-i treaba acolo. Ştiam că o parte din fanii lui Liverpool se strâng în Dreamers , dar până acum n-am ajuns niciodată acolo.

Pentru că plecasem fără să ştiu vreun nume de stradă şi locul exact, m-am învârtit puţin pe străduţe, dar până la urmă am nimerit. The Tavern Pub e pe Viesparilor 51, o stradă cu sens unic spre Ştefan cel Mare, ceva mai departe de Vasile Lascăr, cum mergi spre Obor. Clădirea e pe colţ iar pubul e jos, destul de mic, dar plin de poze cu jucători şi steaguri cu Liverpool. Abia aştept să văd acolo un meci. Preţurile sunt foarte ok iar din ce-am văzut în poze mâncarea arată bine.

So, când mergem acolo la un meci? Alex, Radu, Make?

The Trophy

Nimic nu se compară cu Premier League!

După o Cupă Mondială extrem de plictisitoare, singurul campionat care contează s-a întors la tv. N-aş da Premier League nici pe UCL, nici pe Cupa Uefa, nici pe Primera cu tot cu Real şi Barca.

Tocmai am văzut Tottenham – Manchester City şi s-a jucat într-un ritm excelent. Aston Villa – West Ham abia a început şi se joacă la fel de frumos.

Am început să mă uit la Premier League acum mulţi ani, pe Eurosport. De atunci mi-au rămas în cap gazonul perfect, grafica transmisiei (care nu s-a schimbat foarte mult) şi duelul aprins între toate echipele.

Până în mai, weekend de weekend o să fiu în faţa televizorului. Iar dacă Liverpool reuşeşte să fie o concurentă serioasă la titlu, va fi şi mai bine.

Let the games begin!

În cele două etape pe care le-a petrecut la Steaua, cu demolarea gardurilor, ridicarea restricţiilor la abonamente, lotul de jucători şi suporterii aduşi la stadion, Piţurcă ne-a oferit o mostră de normalitate. A fost varianta lui demo pentru ceea ce s-ar putea întâmpla la un club de fotbal dacă n-ar exista Becali, Borcea, sărmanul Bucşaru sau întemniţatul Penescu.

Piţurcă a făcut totul aşa cum trebuia, conştient că lucrurile nu vor rezista. A fost o mişcare de trupe impresionantă, cea mai bruscă metamorfoză a unui club de fotbal din România. Totul s-a încheiat cu scene desprinse parcă dintr-un teatru absurd, cu garanţii de care nimeni n-ar avea nevoie şi cu patroni care preferă să susţină conferinţe de presă decât să câştige campionate.

E mai amar gustul care ne rămâne acum, după ce am avut parte de o variantă de test. A fost varianta free, iar pentru licenţă Becali ar trebui să plătească 25 de milioane. Acest “the club your club could be like” (ca să parafrazez Old Spice) ne-a dus cu gândul la occident. La performanţe şi civilizaţie. Pentru că şi în occident se câştigă cu noroc şi puţin ajutor de la arbitri, nici în occident echipele nu fac spectacol meci de meci. Dar lumea vine şi se bucură de fotbal.

Garanţia nu este absurdă tocmai pentru că e absurd comportamentul patronului. Într-o lume absurdă ceea ce e absurd devine normal, iar normalitatea devine utopică. Garanţii de milioane de euro devin simple clauze din contracte atunci când trăieşti într-o lume a nebunilor.

În vest nu există garanţii tocmai pentru că Gillette, Hicks, Glazerii şi alţi patroni huliţi de public nu au nevoia patologică de a vorbi presei. Ba chiar sunt oameni discreţi care caută să se ascundă. La fel şi Abramovic, Ahmetov şi alţii ca ei.

Clauza de 25 de milioane e o clauză de normalitate. Nu i-a impus nimeni lui Becali să nu comande la echipa lui, i s-a impus doar să n-o mai facă prin intermediul presei. Şi Piţurcă a plecat de la Steaua tocmai pentru că a mărit miza până la o sumă care să-l doară cu adevărat pe Becali. După cum a declarat chiar el cu lejeritate, 3-4 milioane nu erau o problemă, banii se puteau pierde pentru o zi în prima pagină a ziarelor, atunci când patronul ar fi răbufnit ne mai suportând tăcerea. Dar 25 de milioane sunt bani pe care n-ar fi dispus să-i piardă pe nişte vorbe, deci sumă care contează. Probabil de aici în sus pleacă şi suma pe care ar vinde clubul. Rămâne de văzut până unde urcă suma (reală, nu declarativă) şi cine ar fi dispus să dea banii ăştia.

Sau cel puţin aşa zice Spike.

Nu vreau să plictisesc tipele cu fotbal, aşa că o luăm economic:

94 de milioane de euro a costat transferul lui Cristiano Ronaldo la Real

1.2 milioane de tricouri cu Cristiano Ronaldo s-au vândut în 8 luni numai în Madrid

102 milioane de euro a încasat Realul pe tricourile astea. Excluzând taxele de producţie, rezultă că şi-au recuperat banii pe CR9 numai din Madrid. Restul e profit.

0 euro a costat-o pe Shalke 04 transferul lui Raul.

100.000 de tricouri cu Raul s-au vândut în Germania în ultimele 5 zile.

8.5 milioane de euro are Shalke profit din tricouri.

2 goluri a marcat Raul la meciul amical cu Bayern, dintre care unul cu un lob superb.

4 antrenamente a făcut C. Ronaldo până să se accidenteze la începerea pregătirilor cu Mourinho.

Alte sute de milioane de euro va încasa Real după ce Cristiano Ronaldo va primi numărul 7, pe care îl purta Raul.

Totuşi, legenda lui Real a plecat după 16 ani la echipa botezată Raul Madrid.

Pentru toate celelalte există Mastercard.

Asistent, abjectiv.

Victoria, înainte de toate.

Cum mi-am petrecut sfârşitul meciului?

Toate pânzele sus!

Restul e tăcere.

Pentru că învăţ pentru licenţă n-am timp să scriu foarte mult despre mondial, dar am văzut aseară SUA – Anglia şi nu puteam să trec peste moment. Premier League e cel mai important campionat din lume. Cel mai frumos, cel mai, cel mai. Doar că în Anglia nu prea joacă englezi. Ok, joacă, dar nu cât să alcătuieşti o echipă de fotbal decentă.

Golgheterul Premier League nu e englez. Iar în top 10 sunt 4 englezi, din care 3 sunt la mondiale şi doar 2 au fost aseară pe teren. În rest… Drogba, Torres, Fabregas, Tevez, Adebayor.
Anglia, Italia şi Germania sunt singurele echipe care n-au stranieri. Campionate puternice dar şi Spania e un campionat puternic şi cu toate astea 2 jucători din primul 11 joacă în Anglia (Torres şi Fabregas).

Mai mult, Tim Howard, portarul SUA de ieri, joacă la Everton, care a terminat pe 8. Green joacă la West Ham, care s-au salvat cu greu de la retrogradare. Cealaltă variantă de portar pentru Anglia era David James, 39 de ani, care joacă la ultima clasată – Portsmouth.

Anglia are nevoie de 4 oameni ca să emită pretenţii la un turneu final: un portar, un fundaş central (nici Carragher nici King nu sunt soluţii în locul lui Rio Ferdinand), un mijlocaş stânga şi un atacant.

Ah, da… l-a văzut cineva pe Rooney aseară? Că toată naţiunea se baza pe el…

Adică perioadele de transferuri. Pentru mine momentul în care începe pauza competiţională e sinonim cu momentul în care începe stresul. Dacă la Real Madrid, Barcelona sau Manchester United fanii aşteaptă cu sufletul la gură numele grele care vin la echipă, la Liverpool e invers. Până se închide sezonul de transferuri trebuie să stai cu sufletul la gură sperând că n-o să plece nici Gerrard, nici Torres, nici alt jucător important.

Despre veniri nici nu se pune problema. Ori sunt tot felul de jucători de mâna a doua, ori nu se adaptează (vezi Aquillani). Aşa că aştept să se termine perioada de transferuri ca să văd cu ce jucători mai rămânem. Poate pleacă şi americanii între timp.

Later Edit: Primul plecat – Benitez. Nu pot să spun că îmi pare rău. Motivele sunt aici.

Mai e puţin până pe 1 iunie, când se încheie licitaţia pentru mingea şi posterul semnate de jucătorii de la Urziceni. Mingea e oferită de Clubul Bărbaţilor (adică iniţiatorii Toma şi Claudia) în scop caritabil. Detalii aici.

Am tot amânat postul ăsta despre Clubul Bărbaţilor pentru că n-am avut prea mult timp şi aş fi vrut să scriu în linişte.

Când m-a sunat Toma prima oară discuţia a fost ceva de genul:

- Salut, facem Clubul Bărbaţilor şi aş vrea să vii să vorbe…
- Nu. Sorry, dar nu vorbesc nimic.
- …şti despre Liverpool puţin.
- Ah… ok. I can do that.

Şi a fost la începutul lui mai Clubul Bărbaţilor, prima ediţie – cea dedicată fotbalului. Ca la orice început, organizatorii erau stresaţi. E aia buna, au venit aia? E totul ok? Şi a fost. (more…

Tocmai când mă gândeam că am scris în ultima vreme doar despre diferite evenimente, pac! o leapşă de la Pyuric. O iau de la locul 1 la locul 5 cu maşinile de vis. Prima e Audi Allroad (A4 sau A6, nu contează), maşina la care vreau să mă opresc. Da, sunt mişto şi X6 şi Q7 şi alte nebunii, dar eu pe asta o vreau. E THE CAR pentru mine.

Când a apărut modelul ăsta, în 2001 – 2002, m-am îndrăgostit de Allroad. Şi încă mai cred că e maşina perfectă.

Next car sper să fie Scirocco. E agresivă, e destul de puternică, are 2 uşi. Varianta de 200 de cai, cu motor de 2 litri şi cutie cu 6 trepte e “doar” 23.600 de euro, adică puţin cam dublu faţă de cât am dat eu pe maşină.

Pe urmă ar fi altă maşină de vis de la Audi: R8. Dar nu e genul de maşină pe care aş ţine-o foarte mult. Ori să fie second car, aşa de fiţă, ori s-o ţin un an maxim. Chiar, nu vrea nimeni să facem un proiect ceva de restaurare a teraselor din Herăstrău? Pentru asta ar fi nevoie de un R8 clar!

Ca să dau şi o maşină ceva mai accesibilă: Renault Megane RS.

Şi ca să închei tot cu un Volkswagen, Golf GTI, altă maşină pe care mi-o doresc rău de tot. Cred totuşi că aş prefera Scirocco.

Leapşa se duce mai departe laaaa… DPD (nu, n-am uitat de leapşa cu Liverpool, mă tot gândesc) şi Radu