Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în ăştia 3 ani de facultate. Fiecare conversaţie cu colegii începea cu sintagma asta. Nu ştiu exact ce v-a făcut să credeţi că eu aş desfăşura nişte activităţi inteligente şi importante, drept pentru care voi mă deranjaţi.

Din fericire nu m-a întrerupt nimeni cât am scris discursul ăsta (pe care o să-l găsiţi şi pe blogul meu, l-am programat să se publice chiar în aceste momente).

Încercând să scriu două vorbe, m-am gândit că ar fi cel mai corect să vorbesc despre un moment în care ne-a fost tuturor bine. Şi am început să mă gândesc ce înseamnă binele pentru fiecare dintre noi. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu vă aşteptaţi la genul ăla de discurs de la mine, şi mi-am amintit de primul nostru curs, acea dezbatere antrenantă moderată de doamna Mesina. Îmi aduc aminte că Adi Zăbavă tocmai citise Vocile Puterii şi era încă sub influenţa momentului, Miki începea să se afirme, iar grupul de buzoieni ocupa două rânduri întregi, pentru că ei au stat din prima şi până în ultima zi împreună (mai puţin acum, când am reuşit să-i despărţim).

Pe atunci nu eram încă prieteni, Mihnea nu avea încă PSP, Pandrea nu avea căşti wireless şi niciunul din noi nu avea restanţe.

Despre anii care au urmat acelei zile n-aş putea să vă spun prea multe, pentru că eu am bătut recordul la absenţe şi am manageriat totul din faţa ecranului, dar avem şefe de promoţie şi poate o să vă povestească ele mai multe.

Totuşi, au fost ani în care am experimentat multe lucruri şi unele dintre ele chiar mi-au reuşit. Şi aici o să-l citez pe Leo Burnett, care spunea When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either. Nu ştiu cât de mult se potriveşte citatul ăsta, dar n-am spus nimic inteligent până acum şi m-am gândit să ridic puţin nivelul discursului

Dacă anul al 2-lea a fost pentru mine un concediu prelungit, ţinând cont că mi-a ocupat Costin funcţia, sfârşitul facultăţii este CLAR momentul pensionării. Şi o să mă bucur de el ca orice pensionar, în Cişmigiu, pe o băncuţă.

În încheiere aş vrea să vă las cu un îndemn, pe care sunt sigur că unii dintre voi ar vrea să-l adreseze. Un îndemn pe care sper să-l urmaţi şi să-l transmiteţi generaţiilor următoare: Vizitaţi Piatra Neamţ!

The new era

Oamenii de mai sus şi-au deschis agenţii. Sau shop-uri de creaţie. Sau fac consultanţă. Sau rezolvă probleme de brand. Oricum vreţi să-i spuneţi, s-a trecut la următorul nivel. Şi această schimbare a fost determinată de două motive:

1. Agenţiile mari sunt pline de constrângeri. Presiunea este mai mare, greşelile afectează câteva zeci de oameni, aprobările nu se dau pentru orice. În plus, conturile se pierd la nivel global contribuind la starea de frustrare.

2. Băieţii au crescut mari. Valul 2 din publicitatea românească a ajuns la maturitate (putem să vorbim despre valul 2, aşa-i?). Spre deosebire de publicitarii veterani (care au întrat în advertising printr-o reconversie profesională totală), oameni ca Mătăşel, Ştefan Stroe sau Bogdana au crescut în agenţii şi acolo au învăţat meserie. Sigur, mai sunt şi alţi oameni care au un deceniu în publicitate dar respectivii sunt trecuti de 50 de primaveri. Şi nu prea îţi mai arde de început aventuri antreprenoriale la vârsta aia.

What next?

Probabil că noile agenţii se vor dezvolta la concurenţă cu cele vechi. Nu cred că se vor retrage marile branduri de agenţie (Leo, Ogilvy, DDB, BBDO, McCann) pentru că nu au de ce. Cu siguranţă importanţa lor va scădea pe măsură ce se vor dezvolta micile agenţii româneşti.

Aglomeraţia asta ar trebui cel puţin teoretic să crească competitivitatea şi implicit calitatea produsului mediatic. Totuşi, cred că va reuşi doar să dilueze calitatea pieţei. Practic, sunt două variante:

a) uşor-uşor importanţa agenţiilor mari să scadă în paralel cu consolidarea şi creşterea noilor agenţii formate. În următorii 5 – 10 ani noile agenţii ar putea să ia locul unor branduri care acum sunt mari pe piaţă. (GMP, Leo, Ogilvy?)

b) atât agenţiile mari cât şi agenţiile mici să formeze un “arhipelag” de agenţii mici şi medii care să alcătuiască o piaţă de publicitate extrem de monotonă în care toată lumea îşi păstrază conturile mari pentru că n-au unde să plece clienţii.

Concluzii

Oricare ar fi situaţia, pe termen scurt şi mediu publicitatea românească are de pierdut. Pe termen lung este un câştig foarte mare. Dar până atunci ne luăm adio de la premii în festivaluri (campania  ”Accidentele se pot întâmpla oricui” e cel mai bun contra-exemplu însă momentan sunt convins ca e “one hit wonder”. Cred în continuare că nu sunt şanse reale de premiu pentru nişte agenţii mici, fără resurse.

Nu pot să spun că mă bucură alegerea lui Ştefan Stroe pentru că în viziunea mea cea mai bună variantă pentru un produs bun, şi implicit pentru succes, este un conglomerat de valori (ceva gen “dream team”. Să reuşeşti să strângi cei mai buni oameni din fiecare domeniu (cum se întâmpla în Leo şi McCann acum câţiva ani) e mult mai ok decât să fie oamenii împrăştiaţi prin diferite agenţii mai micuţe.

Oricum, mult succes, Ştefan! Nu mă mai dau prea mult cu părerea pentru că am dat-o în bară când a plecat Mătăşel din Leo

PS: Am vorbit despre o piaţă ideală fără conturi luate pe pile, fără şpăgi şi prietenii, fără agenţii paravan pentru spălarea de bani, fără agenţii care trăiesc din campaniile electorale etc.

În afară de o mână de oameni (printre care Adi, Carmen, Korina, DPD şi încă 2-3) restul se uitau la mine ca la filme străine. Şi n-a fost singura chestie cu care i-am bătut la cap.

Nu, nu vreau să mă laud, pur şi simplu am considerat că într-un mediu cu mai mulţi oameni care activează pe net ai mai multe avantaje.

De exemplu ajungi mai uşor la oameni. Dacă vreau să vorbesc cu cineva din PNL par exemple, acum ştiu că Adi Zăbavă poate să-mi facă nişte conexiuni. Dacă am treabă în IT sigur Carmen o să ştie la cine să mă trimită pentru că a ajuns să cunoască oameni prin Kaspersky.

Şi am insistat până m-am plictisit şi s-au plictisit şi ei. Poate nu m-au băgat în seamă pentru că nu sunt o autoritate în domeniu. Dar când o zice Bogdan Olteanu parcă ar fi mişto să ascultaţi

Astă-seară am fost la deschiderea New Media School la care a fost BTO invitat. Şi a zis din nou cea mai importantă idee pentru tinerii studenţi la comunicare: “N-o să angajez în viitorul apropiat un om care nu există online”.

Din 180 de oameni de la mine din an vreo 20 îşi folosesc contul de twitter şi încă vreo 30 au dar nu folosesc. Maxim 15 au bloguri iar vreo 10 au scos capul online cât de cât. Şi restul? Se apucă să vândă pâine or what?

Mai jos aveţi prezentarea lui Bogdan.

Limba noastră naţională a fost în toată istoria literară a acestei ţări un subiect ce a stârnit interesul multor intelectuali. Deşi preocuparea comună a existat mereu, diferenţa de opinie a dus de multe ori la dezbateri privind evoluţia acestei limbi naţionale, evoluţie care de multe ori s-a considerat a fi dusă într-o direcţie greşită. Nu sunt puţini cei care contestă aceste evoluţii ale limbii odată cu fiecare apariţie a noilor norme.

Menite să aducă o noutate şi să se adapteze la ceea ce vorbeşte poporul român, aceste norme sunt stabilite de nişte intelectuali a caror putere de decizie a fost pusă la indoiala în multe momente. Problema care se pune în acest moment este: cine poate stabili dacă o evoluţie aduce automat un plus pentru limbă sau nu.

Vom incerca să vedem carei tabere îi putem aduce mai multe argumente în sprijinul deciziilor luate. Vom încerca să vedem dacă această evoluţie a limbii nu este decât o introducere în cadrul normei a unor limbaje incorecte.

De multe ori schimbarea este necesară. Iar această schimbare este asociată cu evoluţia însă minţile lumintate care sunt autorizate sa ia decizia pot alege uneori soluţii de compromis.

În situaţia actuală, noul Dicţionar Ortografic, Ortoepic şi de Morfologie precum şi cea mai recentă ediţie a Gramaticii Limbii Române sunt contestate atât de intelectuali cât şi de oameni de rând care încearcă să apere valorile acestui neam.

Marea problemă care s-a pus este aceea că normele actuale se mulează pe ceea ce se vorbeşte între graniţele acestei ţări însă până mai ieri acest limbaj era considerat agramat. Astăzi el a fost introdus în cadrul normelor astfel încât, cei care ieri erau consideraţi agramaţi s-au trezit peste noapte cu un limbaj academic.

Această aducere în legalitate a tuturor agramaţilor este argumentul de bază al contestatarilor.

Este la fel de adevărat că fără astfel de decizii radicale limba română nu ar fi evoluat niciodată şi, probabil, am fi vorbit şi astăzi la fel ca în scrierile cronicarilor români. Schimbarea este binevenită mai ales dacă este vorba de o corelare între limba vorbită de popor şi ceea ce este scris.

Conservatori au existat mereu între intelectualii din România, şi nemultumirile lor au starnit deseori discuţii aprinse între ei şi cei care apărau inovaţia. Acest lucru nu ne-a împiedicat însă să ne îndepărtăm de limba lui Eminescu şi să construim un limbaj modern, adaptat nevoilor noastre de astăzi.

Cu siguranţă că aceşti contestatari nu vor dispărea, la fel cum nici oamenii reformatori nu vor înceta să lupte pentru ideile lor. Astfel, dorinţa de păstrare a limbii aşa cum este şi nevoia de a o aduce la standardele impuse de vremuri vor exista şi ele mereu.
Trebuie ca aceste modificări să aducă un echilibru între norme şi ceea ce vorbeşte românul de rând.

Este cunoscut faptul că omul de rând nu cunoaşte aceste probleme puse la vârful piramidei intelectuale însă este de datoria noastră, a tuturor, să-i informam pentru a putea păstra anumite aspecte esenţiale ale limbii.
Schimbarea poate veni însă este mai întâi nevoie să arătăm unde se greşeşte şi mai apoi să analizăm dacă această evoluţie nu poate fi prevenită prin corijarea celor din jur.

Dacă aceste probleme sunt prea puţin importante pentru omul de rând, noi trebuie să pătrundem în casa lui prin orice mijloace, să-i transmitem mesajele noastre prin intermediul celui mai bun mesager, copilul. Printr-o educaţie solidă cei mici vor putea afla cum se vorbeşte corect în limba română încă de la Decebal şi Traian şi vom avea astfel şansa de a opri aceste pseudo-evoluţii care nu fac decât rău limbii române şi poporului în ansamblu.

Dacă după această aducere la cunostinţă a normelor, poporul român va alege să continue această agresiune faţă de limba română vom putea vorbi despre o schimbare ireversibilă însă până atunci este de datoria noastră să veghem asupra respectării normelor existente.

Acest discurs a fost scris ca temă pentru cursul de Retorică şi nu a fost revizuit sau modificat. E un discurs “la prima mână”

Las’ că punem bannere, şi-au zis ei. Numai că  bannerele din site nu fac atâţia bani cât machetele din print plus feeul ziarului. Cu toate astea, internetul a rămas gratis până a început criza asta şi a omorât printul de tot. Ăia care luau un ziar pentru că le plăcea să ţină în mână informaţia au ales netul sau tvul şi brusc redacţii întregi au sucombat. Asta în timp ce advertiserii au început să investească mai puţin. Aşa că printul a picat lovit din două părţi.

Săptămâna trecută poate fi considerată un moment important pentru publisherii din lumea întreagă. Newsday a anunţat introducerea conţinutului plătit. Nu ştiu care sunt scorurile dar e firesc. Altfel de unde i-ar putea plăti pe acei jurnalişti?

Atât din calitate de publisher cât şi din calitate de consumator salut decizia şi aştept cu nerăbdare să plătim pentru conţinut. Cât timp nu vor fi scoruri foarte mari, sunt dispus să plătesc o sumă de bani pentru o informaţie de calitate. Şi cum îmi vine factura de plată la telefon, curent etc. să-mi vină şi la ziare. Pentru că din advertising sau din mixurile de monetizare care ni se pun în vedere de către specialişti, nu sunt mari şanse să ţii un site de conţinut.

Să luăm exemplul site-urilor de advertising. Urmăresc câteva zeci. În fond, văd aceleaşi reclame (chiar dacă timingul diferă) şi citesc despre aceleaşi campanii. Numai să frunzăresc toate feedurile îmi ocupă timp preţios. Dacă ar exista un site premium pe care să găsesc tot ce-mi trebuie, m-aş abona acolo şi aş economisi timp preţios. Pentru că n-o să mă abonez la 100 de site-uri care îmi vând cam acelaşi lucru.

So, asistăm la un moment destul de important (măcar pentru calendar). Şi am înţeles că fix despre asta s-a vorbit la dmf. Desigur, la noi chestiile astea sunt de discutat pentru deceniul 2 că ăsta gata. Probabil o să fie avangardişti care în vreo 6 luni vor trece pe conturi plătite, n-o să se cumpere că ‘pe net e gratis’ şi aşa o să moară o vreme chestia asta.

Think about it… ne-a luat vreo 5 ani să îi învăţăm pe români că pe net e gratis, o să ne ia cel puţin dublu să le scoatem asta din cap (unde noi e un noi general nu mă includ în vreo categorie web-related or something).

Teorie

Şi s-a tot vorbit ba pe la Inspire, ba pe la Netcamp şi oameni din industrie explicau că o să fie nasol dar nimic de speriat. Că brandurile care vor avea curaj şi care vor investi în continuare în consolidarea imaginii lor vor avea doar de câştigat. Că este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul.

Naumovici spunea că e momentul ăla mişto în care pier cei mai slabi. Adică ar trebui să ne aşteptăm la spoturi mişto, competitivitate crescută, muncit pe brânci şi rezultate frumoase.

Practică

Ce au înţeles clienţii? *Nimic*
Online is dead. Asta clar. Creativity is dead. Interactivity is dead.

Dacă până acum se mai găseau bani pentru o campanie mişto, un online gândit sau un spot îndrăzneţ, acum totul e istorie. Urmează vremuri grele pentru MRM, iLeo şi celelalte agenţii de new media. Pentru că totul este acum offline. Iar clientul înţelege prin asta două lucruri: TV şi outdoor.

Brusc, au apărut o grămadă de mesaje pe strada pe care stau. Domo mă anunţă că magazinul lor este vis-a-vis de metrou. Cora (!) mă anunţă că au preţurile cele mai mici. Plus sunt şi ei acolo. Mai mult, Mercedes Benz mă invită în cea mai apropiată reprezentanţă a lor, care reprezentanţă este tocmai pe şoseaua Chitila! (Bine că nu m-aţi invitat la Ploieşti.)

Teorie

La nivel de agenţie, în afară de Leo Burnett care au tăiat în carne vie în noiembrie, toată lumea ne zicea să stăm liniştiţi. Au avut loc prin agenţii şedinţe de liniştit populaţia, s-a ieşit ‘pe post’ cu zâmbete largi şi s-a declarat sus şi tare că n-avem parte de criză.

Practică

În ianuarie au început concedierile. Ba pe la Next, ba pe la McCann, peste tot e cineva care îşi face bagajele. Peste noapte criza s-a adâncit, posturile au început să nu mai fie atât de sigure. Romtelecom şi-a făcut pitch pe genunchi şi urmează să aflăm curând cine a câştigat, iar acum se zvoneşte că unul din cei mai mari clienţi worldwide a părăsit grupul de comunicare cu care lucra şi a trecut la concurenţă.

Concluzii

Deocamdată criza nu ajută decât la scăderea costurilor. Şi aici trecem salariile, spaţiul cumpărat aiurea, concursurile cu prea multe maşini. N-o să avem prea curând un produs mediatic mai bun. N-o să scăpăm de spoturi naşpa, de campanii targetate prost, dar o să scăpăm de şmecheri care nu fac nimic prin agenţii (de unii măcar) şi de reclame difuzate la nesfârşit.

Tema este perfect aleasă în contextul actual – Cum să faci carieră în publicitate. Un material care merită vizionat de mai multe ori de toţi juniorii şi wannabes. Despre şcolile de publicitate, ADC, IAA, Leo Academy, jocuri şi concursuri. În general despre juniori.

Partea I

Puţină istorie

Când m-am gândit pentru prima oara (prin liceu) la un job în advertising, nu ştiam cu ce se mănâncă. Şi nu ştiam nici unde aş putea să învăţ. Iar Google mi-a spus că cei mai şmecheri din domeniu au terminat Construcţii, Politehnică, ASE, Arhitectură. Iar eu de facultăţi de publicitate nu auzisem. Mi-ar fi plăcut să existe, indiferent de cât de scumpe ar fi fost. Aşa că advertisingul a devenit pentru mine un domeniu în care nu ajunge oricine şi pentru care trebuie să studiezi în străinătate ca să poţi profesa.

Ulterior am auzit că facultatea de Comunicare ar fi pe acolo… în sensul că aflii una-alta şi au oarecum legătură.

Copywriter te face mama!

Nu mi-a zis chiar aşa mama, dar nici n-a stâmbat din nas când i-am zis că nu mă mai bag în diplomaţie sau relaţii internaţionale. Şi după ce am studiat problema am descoperit 3 variante pentru facultate:

• Facultatea de Litere – Comunicare şi Relaţii Publice
• SNSPA – Comunicare şi Relaţii Publice
• FSJC – secţie de Publicitate (specializare în ultimul an dacă îmi amintesc bine)

Din experienţă şi conversaţii cu colegi de la celelalte facultăţi am ajuns la concluzia că pentru un om care doreşte un job în publicitate, cu greu se adună cursuri folositoare de la fiecare facultate pentru un mix specializat. Adică se fac prostii, dom’le. Sigur, chestii interesante în parte, dar care nu au legătură cu ce fac eu.

Nu vreau să cultiv mere, ci să le vând!

Luăm un exemplu clar: Dacă vrei să te faci medic, dai la medicină (nu-i aşa Miruna?) Dacă vrei în barou, dai la Drept. Şi acolo nu te vor învăţa nici să faci medicamente nici să filozofezi. Te vor învăţa chestii concrete. Am mai zis-o şi repet: la medicină înveţi extra pentru a te perfecţiona, la comunicare înveţi extra pentru a putea profesa.

Cam asta e situaţia acum. Dacă vrei portocale, trebuie să ţi se acrească de mandarine mai întâi. Doar că mandarinele nu sunt acelaşi lucru.

Masterul ne salvează?

Nu. Deşi e cam târziu să te gândeşti că înveţi publicitate la master, după titlurile din tratatul de la Bologna ai impresia că o să mănânci advertising pe pâine. Doar că în afară de 2-3 cursuri (la facultăţile de mai sus), nu faci mare lucru. Sunt puţini oameni care sunt interesaţi să predea şi prin urmare apare un cerc vicios.

Hai să ne angajăm

Când termini facultatea, dacă n-ai muncit, citit, practicat pe nicăieri, eşti inutil (chestie care nu se întâmplă la limbi străine, medicină, drept etc). Şi te duci cu diploma ca o floricică şi te izbeşti de refuzul celor din branşă. Care sunt nemulţumiţi de ‘forţa de lucru puţină şi lipsită de experienţă care nu vrea decât salarii mari fără să ştie vreo fărâmă de publicitate’. Ştiţi povestea.

Şi nu e vorba de muncă. În facultate studenţii silitori se ţin de şcoală. Asta pentru că sunt sfătuiţi să nu se angajeze. Şi ajung să aibă 10 pe linie într-un domeniu care nu interesează pe nimeni.

Alternative de avarie

Există la momentul actual câteva cursuri cu valenţe de şcoală şi enumerăm:

Şcoala ADC*RO

Grădiniţa Cannes

McCann Mentorship

Şcoala IAA

Aici mai înveţi una-alta dar n-ai cum să ştii toate chestiile de bază după numai 2-3 luni. Şi oricum, e dificil să faci faţă şi cu facultatea în paralel.

Best Case Scenario

Cred că soluţia lipsei de personal s-ar putea găsi foarte uşor. Crearea unei secţii de Publicitate la una din facultăţile de mai sus. Unde să fie convinşi (chiar şi cu bani mulţi) nişte oameni care se pricep. Adică profesează sau au profesat. Iar pregătirea să înceapă din liceu, ca la arhitectură. Vrei în publicitate? Păi citeşi nene bibliografia asta şi dai examen din ea, nu din tot felu de cărţi stupide.

Şi în 3 ani să se studieze doar publicitate. Istoria, noţiuni de bază, strategie, creaţie tot. Şi să nu fie mai mult de 50 de oameni într-un an. Şi cu siguranţă acei oameni pasionaţi care vor intra, se vor duce acasă şi vor studia în plus. Vor citi bloguri, studii de caz etc. Iar după 3 ani de facultate (sau chiar mai devreme) vor putea intra într-o agenţie cu anumite baze.

‘Noi ne-am descurcat singuri’

Din păcate, cei mai mulţi oameni care sunt acum în industrie refuză să predea spunând că şi ei s-au descurcat singuri. Şi din Aseişti sau Politehnişti s-au făcut copywriteri sau accounţi. Numai că atunci era de ajuns să ştii să faci jocuri de cuvinte şi erai angajat. Acum e mai complicat. Şi asta e normal pentru că piaţa a evoluat. Dar în momentul ăsta stă pe loc pentru că undeva nişte oameni nu vor să pună umărul.

Mi-am cumpărat acu câteva luni un Sony Ericsson P1i. Îmi doream un telefon cu cameră de minim 3,2 Mp, tastatura full Qwerty, E-mail, Wi-fi, Radio şi Bluetooth.

Am ales Sony Ericsson pentru că am de vreo 4 ani numai SEuri. Mereu mi-a plăcut Nokia dar în mâna altora. Am folosit până acum Nokia, SE, Siemens, Alcatel şi Samsung. SE rămâne pe primul loc. Modelul SE P1i are chiar şi blog ţinut de un tip care pare obsedat de telefonu ăsta. Are absolut tot ce îţi poţi dori, de la analize la comparaţii cu diverse modele, softuri etc.

După 5 luni de utilizare iată impresiile:

• raportul calitate/preţ este excelent. am dat până în 10 milioane şi face de toate
• deşi credeam că vor fi probleme cu tastele, m-am obişnuit foarte rapid cu ele şi sunt foarte mişto
• vine cu 2 stylusuri (băţul ăla pentru touchscreen) identice, asta în condiţiile în care, la început rezerva era de plastic
• vine cu gps extern. care se conectează prin bluetooth. pentru maşină e folositor.
• wi-fi ul se mişcă bine. ce-i drept, nu l-am folosit prea mult
• touchscreenul nu rupe gura târgului, cel de iphone e mai mişto, dar merge foarte bine şi ăsta.
• de blocat se blochează rar şi mai exact, nu se blochează ci merge mai greu. ai nevoie de vreo 2 minute să-şi intre în mână după ce îl deschizi.
• muzica se aude bine, dar nu e făcut să asculţi în metrou. nu se aude prea tare.
• am un abonament de date (wap cred sau live!) de la vodafone, şi cu 4 euro am acces la: mail, feeduri, blog, twitter, internet de urgenţă şi browsing de plăcere.
• face poze mişto, bateria ţine vreo 2 zile cu stat pe net şi vorbit la greu&bluetooth pornit non-stop
• e bun şi pe post de agendă, poţi să-i pui şi jocuri mişto. dacă apar probleme, le semnalez.

Foto: GsmArena

După plecările de calibru despre care ziceam şi aici, Leo Burnett a pierdut clienţi importanţi şi a regândit strategia de business. Într-un articol apărut azi în Wall-Street, Ştefan Iordache explică modificările structurale ce au avut loc în agenţie.

Bineînţeles că totul a fost înfăşurat într-o aură de criză şi ineficienţa departamentului de creaţie (care a dus la pierderea mai multor clienţi importanţi) a fost acoperită de un abur de precauţie. Disponibilizările au fost puse pe seama iminentei crize şi a nevoii agenţiei de a preveni pierderile. De fapt, aceste pierderi ar fi venit oricum însă nu pentru toată lumea.

Leo câştigă timp

După cum văd eu lucrurile, Leo are numai de câştigat de pe urma crizei. Fiind într-un moment foarte prost, reduce personalul şi costurile şi mizează pe seniori. În cadrul agenţiei se strâng rândurile pentru că angajaţii devin conştienţi că orice om ineficient are postul în pericol. Şi în contextul actual doar numele mari au uşile deschise către alte agenţii. S-a călcat frâna în ceea ce priveşte angajările la kilogram.

Nefiind vremea experimentelor, clienţii vor prefera să nu meargă la risc. Lucru bun pentru un departament de creaţie aflat într-o perioada de regenerare. Mai mulţi oameni de publicitate (printre care Răzvan şi Bogdana) consideră că această criză este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul. Totuşi, cred că va fi foarte greu pentru agenţii să încerce să creeze diferenţe “playing it safe”.

Din acelaşi motiv, rezultatele slabe în vânzări pot fi puse pe seama crizei. Iar clienţii nu se vor mai avânta să schimbe agenţia la primele nemulţumiri. Punct câştigat de Leo, din nou.

Ce face concurenţa?

În condiţiile date, nici în cadrul celorlalte agenţii nu se anunţă zile senine iar Ştefan Iordache prevede concedieri în masă începând cu 2009. Dacă ne uităm în Vest, pare-se că are dreptate mai ales că reducerile de personal au ajuns şi în media din România.

Toată lumea urmează să se bage la cutie aşteptând să treacă criza, Leo având numai de câştigat iar toţi juniorii din piaţă numai de pierdut. Desigur, concurenţa va deveni mai acerbă, nu se vor mai face angajări pe pile, nu vor mai sta degeaba o grămadă de oameni.

Probabil că piaţa va “îngheţa” o perioadă, timp în care conducerea Leo ar trebui să găsească soluţii pentru a acoperi plecările lui Naumovici si Mătăşel.

E interesant de văzut cum va ieşi Leo la sfârşitul crizei şi cum vor reduce costurile (şi personalul) celelalte agenţii.