De ce toate filmele româneşti sunt la fel?

De ce majoritatea sunt filmate în stilul ăla tremurat, din spatele subiecţilor?

De ce trebuie să filmăm totul în bucătăria lu bunica, sau a lu mătuşa Maria?

De ce trebuie să conţină toate filmele româneşti următoarele cuvinte: căcat, bulangiule, băi mie mi se rupe, dă-l în mă-sa, tovarăşe?

De ce trebuie să fie jumate din filmele româneşti plasate în comunism?

De ce se vorbeşte doar despre tipologii sociale, despre situaţii dă viaţă, despre dileme şi angoase?

De ce nu mai există bucurie în filmul românesc?

Azi s-a desfăşurat un fel de circ ieftin cu pretenţii de şedinţă. O şefă de catedră care doreşte rezolvarea pe cale diplomatică a conflictelor, dar care, sper, va începe să-şi pună nişte întrebări, o profesoară care şi-a chemat studenţii apropiaţi în ajutor şi eu – cu prea puţine probe.

O atitudine prietenoasă care mi-a făcut greaţă. Câţiva cetăţeni care vor doar să termine mai repede facultatea şi să-şi ia o diplomă la capătul a 3 ani de pseudo-studiu.

Pe probe n-a fost clară decât nerespectarea timpului convenit pentru examen. Drept urmare profesoara a venit cu o propunere foarte tentantă pentru popor: să se dea un fel de măriri şi restanţe în acelaşi timp, undeva săptămâna viitoare. Oral.

În rest, revoluţionarii ceilalţi n-au predat lucrările goale sau lucrările respective s-au “pierdut” (oricum, foarte puţin relevant) deci alte probe nu existau. Ba chiar probele existente conduceau către o teorie sugerată voalat: poate tânărul Che Guevara are ceva personal cu stimabilul cadru didactic.

N-a vrut nimeni să priceapă că totul a pornit de la încălcarea principiilor pedagogice. Cui îi pasă de principiile demagocice? O tânără (răsărită de altfel) zicea că “face ceva pe principiile noastre”. Mulţam Andreea, s-a notat.

Şi bonus, n-a fost de ajuns că probe nu erau, s-au mai hotărât şi reprezentanţii veniţi ca nu cumva să-şi împovăreze “dificilul” program cu încă un examen, să susţină că memoriul nu reprezintă vocea poporului, ci a unui singur om. Măcar DPD a punctat că e vorba de o minoritate şi nu o singură persoană. Totuşi, nimic demonstrabil la momentul respectiv.

Deci s-a demonstrat că singurul nebun care avea ceva cu profa eram eu. De fapt, adevărul e că profesoara şi-a făcut perfect datoria. Iar eu, dintr-o dorinţă de răzbunare (!?) am vrut s-o denigrez. Iar examenul, ca să ştiţi şi voi, a fost în 20 de minute deşi trebuia să fie o oră, însă hai că n-a fost aşa rău. Şi chiar au fost şi multe note de 10 (ce surprizăă!).

Cât despre coloana vertebrală, n-o căutaţi în interiorul acestui text, nu există.

Stau să mă gândesc dacă mai are sens să termin facultatea asta. Să merg la festivitatea de absolvire şi să stau lângă nişte oportunişti şi nişte laşi? No fucking way!

Ah… încă ceva. Morala: Nu veniţi la Litere. Vă pierdeţi timpul. Mergeţi la SNSPA. Chiar dacă ăia sunt mai praf. Măcar aşa se prind şi cei de la Litere că ceva scârţâie.

După ce o vom da afară, pentru că până la urmă o vom da afară, sau … dacă nu am susţinerea colegilor, o voi da afară, vom avea nevoie de un profesor care să ne predea timp de un semestru Strategii Publicitare. Dacă mă duc în faţa domnului decan Papadima şi îi cer să o înlocuiască pe doamna Crăciun, îmi va spune că nu are cu cine. Aşa că apelez la întreaga industrie pentru salvarea unei viitoare promoţii de comunicatori. Sunt mulţi oameni care vor ajunge până la urmă în agenţii, şi care, fără nişte baze din facultate, nu vor da randament, deci tot industria va avea de suferit. Aşa că vă cer să ne ajutaţi. Încep cu Millenium care are cei mai mulţi Cerepişti în organigramă (e PR, dar sigur ne puteţi ajuta să găsim un publicitar bun) şi pot continua cu Ogilvy, Graffiti, McCann şi în general toate agenţiile.

Sunt convins că o să găsim pe cineva căruia să-i pese. Sunt convins că cineva o să fie impresionat câtuşi de puţin de 160 de oameni care strigă “Vrem să învăţăm publicitate!”. Prin urmare, ajutaţi-ne să găsim o soluţie (temporară) de înlocuire a doamnei Crăciun.

Povestea pe larg este aici.

Degeaba ne plângem de studenţi, dacă profesorii sunt la pământ. Am zis-o de multe ori. Doar că azi m-am enervat peste măsură.

Examen la strategii publicitate şi Examen – postmodernism. Ora 10:00

Am acceptat dintr-o prostie să dăm examen la două materii în acelaşi timp. Am acceptat condiţiile propuse de un pseudo-profesor care anul trecut ne-a “examinat” printr-o lucrare scrisă, întinsă pe parcursul a 15 minute. Anul ăsta, pentru că erau două materii, probabil că s-a gândit că e nevoie de ceva mai mult timp.

După “doar” o oră de întârziere, a început comedia. Doamna “profesoară” ajunge în sală. Înainte să dicteze subiectele, ne recomandă să venim la masterul de Expertiză şi consultanţă în publicitate. Pentru că merită şi pentru că sunt profesori capabili. Când am întrebat-o ce practicieni predau la masterul respectiv, n-a reuşit să-mi dea un răspuns coerent.

Subiectele au fost 7 (şapte) la număr. Cică de rezolvat schematic. Scrieţi cu bulletsuri, aşa.

1. Comentaţi dictonul autorităţii personale în cele 3 epoci mediologice.
2. Comentaţi pe scurt cu referire la filmul Matrix termenii “paranoia” şi “schizofrenie”.
3. Conceptul de marketing.
4. Definiţi complexul de produse
5. Construiţi pentru  o categorie familiară matricea Boston
6. Definiţi logotipul.
7. Modernitatea estetică.

Deci cu bulletsuri, da?

Şi am întrebat: “şi cei care n-au văzut matrix?” S-a vizionat la curs, unde dumneata nu prea ai fost. Conform regulamentului trebuie prezenţă de 70%, zise “profa”. Ia chiar să te notez. Şi a venit să-mi scrie pe foaie “fără prezenţă”.

Evident, nimeni n-a avut curajul să comenteze nimic. Am întrebat-o pe tanti dacă i se pare normal să dea 2 examene în acelaşi timp, în 20 de minute şi să mai dea şi 7 subiecte pe deasupra. “Asta e situaţia”.

Vi se pare normal să întârziaţi o oră? Era trafic, se circulă greu! ! 160 de oameni au venit la 10 fix, n-a întârziat niciunul. La ei nu se circulă greu.

Asta după ce acelaşi specimen a programat recuperări de curs de la ora 8 şi a venit senină la 10 întrebând “Vai, cum aţi putut să vă treziţi?”.

Am refuzat să scriu pe foaia de examen, în semn de protest. Oricum, n-avea sens să încerc să rezolv cele 7 subiecte în 20 de minute. Practic aveam 171 de secunde pentru fiecare subiect. Îmi ia mai mult să-mi deschid stiloul. În 171 de secunde n-am timp nici să copiez subiectele, ce să mai vorbim de rezolvat vreunul din ele.

Iar cea mai tare replică a fost “lăsaţi că la corectură se va ţine cont de timpul disponibil”. În teorie prin examen se verifică nişte cunoştinţe. Cum se pot verifica cunoştinţele cu bulletsuri?

Nu mă mai obosesc să scriu despre metodele de predare şi cunoştinţele doamnei Crăciun. Mai exact, ale doamnei Alexandra Crăciun – Lector Universitar Doctor (LOL! doctor? doctor în ce?). Oricum, cei care ştiu ceva publicitate se pot edifica rapid de “valoarea” doamnei profesoare.

Să nu fiu înţeles greşit. Întâmplător, sunt pasionat de publicitate. Şi tot întâmplător, m-a atras postmodernismul datorită programului intensiv de filologie urmat în liceu. Aşa că am învăţat pentru examenele de azi şi aş fi putut lua o notă onorabilă. Un 7 sau 8 care să mă scape de griji. Dar asta nu făcea decât să continue şarada. Dacă doamna profesoară mai predă mult în facultatea de Litere, o să se piardă şi urma de credibilitate care a mai rămas acestei instituţii. Maiorescu, Călinescu şi Iorgu Iordan s-ar răsuci în mormânt la asemenea fapte.

Domnule Papadima, doamnă Rogojinaru, afară cu Alexandra Crăciun! Aduceţi un om capabil pentru cursul de publicitate, secţia noastră merită aşa ceva.

PS: Încă ceva… revolta asta nu se opreşte pe blog. Doamna profesoară nu va mai preda la facultatea de Litere, chiar dacă e nevoie să dau licenţa peste 10 ani.

Nu contează că nu ştii boabă de strategie. Nu contează că n-ai tocit hainele pe băncile vreunei facultăţi de profil. Nu. Tu eşti specialist în PR pentru că ai citit toate posturile de pe blogul lui Zoso despre cum trebuie tratată problema, ai văzut ce-a zis Bobby Voicu pe twitter şi la emisiunea de la radio şi în general te pricepi. Pur şi simplu ştii. Mereu râzi când vezi un comunicat de presă scris prost. Tu l-ai fi scris mai bine. În fond, asta înseamnă PR: să răspunzi la mailuri şi să dai comunicate de presă.

Corect ar fi să ai nevoie de autorizaţie. Ca să practici avocatura trebuie să intri în barou. Ca să fii medic ai nevoie de hârtie de la colegiul medicilor. Ca să fii farmacist, de la colegiul farmaciştilor. Etc. Hai cu autorizaţiile, deci. Ai studiile necesare? Eşti piarist. N-ai? La revedere. Nu că n-ar fi habarnişti cu diplomă, dar dacă lor li se adaugă şi turma de cetăţeni polivalenţi, ajungem la tristeţea care ne înconjoară.

În ultima vreme a început să mă deranjeze foarte mult faptul că NIMENI nu ştie NIMIC despre România. La Natalie Cole mă aşteptam pentru că vine din SUA şi acolo ăia trăiesc în cercul lor restrâns. Dar când le-am luat interviu celor de la Fettes Brot (MTV EMA Winners, Best German Group) mi-a picat faţa când mi-au zis că ştiu doar de Ceauşescu. Ştiam că lumea habar n-are nimic despre noi da’ chiar aşa? Până acum m-am minţit singur că poate nu e chiar aşa.

Şi ca s-o scurtez, ce naiba putem face? Hai să facem ceva, nu ştiu, o spirală or something… dar să fie un efort colectiv că poate aşa aude lumea şi de noi.

De parcă n-ar fi fost de ajuns că Antena 3 a publicat necrologul acu o săptămână, de parcă n-ar fi fost de ajuns că s-a făcut scandal pe tema asta atunci, de parcă n-ar fi fost de ajuns că toţi au dat ieri publish la stirile gata făcute şi nedatate, de parcă n-ar fi fost de ajuns că am asistat cu silă la juma de oră de materiale la ştiri făcute în 6 ore (yeah, right! – oare cum o fi frate să faci materiale cu Gheorghe Dinică în timp ce el se zbătea pe patul de spital? ia zi jurnalistule, cum te-ai simţit?), de parcă n-ar fi fost de ajuns toate astea, un pozar s-a apucat să facă scandal că nu s-a menţionat sursa!

În fond e o problemă reală în care în mod normal l-aş susţine pe specimen (că ştiu cum e să-ţi fure lumea pozele) da’ tocmai acum ţi-ai găsit dobitocu dracului să faci gât? Nu puteai să aştepţi măcar până îl înmormântau pe Dinică, este? Îţi stătea pe limbă să te revolţi, nu? ‘tu-vă-n gură de artişti închipuiţi.

Dacă era prima şi singura ocazie cu care ţi s-a furat o poză înţeleg, dar în condiţiile în care se fură constant poze, puteai să comentezi cu altă ocazie.

Dacă vă interesează detalii, citiţi aici.

În caz că n-aţi aflat deja, Tolontan şi echipa lui de prostituate au început să dea tot felul de sidiuri şi dividiuri sub titlul Ideile Gazetei. Ba o finală, ba o minune de la Liberec de la singurul meci pe care l-a câştigat Dinamo în Uefa contra unei echipe de mâna a 3-a, ba o carte cu Ţiriac. Marketing.

Dar odioşii pământului au continuat. Şi în nemernicia lor, ca nişte câini turbaţi după profit, au decis să scoată un DVD cu reconstituirea uciderii lui Marian Cozma. Un întreg film în memoria handbalistului făcut cu lacrimile apropiaţilor lui Marian. O poveste tragică pe care vomele de la Gazeta o pun pe tarabe şi pe care o promovează intens la ei pe site şi în ziar. Cu spoturi şi diferite printuri!

No fucking comment!

Tragi, că d-aia e armă.

Niciodată n-am apreciat oamenii care vor să facă rău doar ca să se răzbune. Ah, păi vă puneţi cu mine? Stai aşa nenicule că vă arăt eu vouă! Eu sunt blogger şi sunt influent şi notoriu şi relevant (vorba lu Sorin Rusi ) şi scriu eu de voi de nu vă vedeţi.

Nu mi-a plăcut atitudinea nici la Adrian Ciubotaru în episodul cu Editura Curtea Veche.

Nu e doar o nesimţire să insulţi minima inteligenţă a cuiva, însă e o dovadă de mare prostie să ameninţi un blogger care are posibilitatea să vorbească public şi să probeze adevărurile spuselor sale.

Atunci mi-a sărit lumea în cap să-mi explice că de fapt nu ştiu cum e cu internetul şi solidaritatea . La momentul respectiv am vrut să înţeleg care e logica unei coaliţii a blogosferei împotriva unui duşman inexistent.

Eu nu mai pot cu atitudinea asta a bloggerilor. Ok, ai o problema. Ok, nişte oameni au greşit faţă de tine. Şi scrii pe blog, pentru că blogul e o armă. Arăţi oamenilor care mai apoi decid singuri dacă mai cumpără cărţi de la editura Curtea Veche sau dacă se mai duc la Green Tea. Dar în primul rând nu te apuci să faci “seo” pe keyworduri ca să vadă toată lumea ce ţi s-a întâmplat ţie la ceainărie. Să regrete ăia din Green Tea că nu  s-au purtat frumos.

Şi pe urmă te mai apuci să dai şi pe twitter cu pls RT ca să afle chiar toată lumea. Adică un fel de efort ca să ce? Ca să te răzbuni, că nu te chinuiai atât doar ca să te plângi.

Ca să nu mai spunem că nu e deloc relevantă această recomandare în condiţiile în care o dată nişte oameni au fost trataţi prost iar de sute de ori alţii au fost trataţi ok.

Pentru că a fost o problemă de ton, situaţia se rezolva în două moduri:

1. cu scandal acolo pe loc “nu vreau să plec, cheamă-ţi şefu, patronu, proprietaru casei şi dacă mă enervezi vă închid cu OPCul”

2. cu scris pe blog şi atât. Am fost, a fost de căcat, nu mă mai duc.

Evident, sunt rău şi cârcotaş.

Să nu ne mai considerăm importanţi numai cu wordpressul în braţe şi să nu mai încercăm să ne demonstrăm puterea doar în taste. Pentru că un blogger e mai vizibil dar asta nu-l face cu nimic mai presus de un “om de rând”.

PS: un business nu se închide şi nici nu supravieţuieşte  în urma unor recomandări de pe net. exemplu este Le Gourmand care a cucerit toată blogosfera şi cu toate astea şi-a dat obştescul sfârşit după câteva luni

Dacă Green Tea continuă să trateze aşa lumea se vor îngropa singuri fără să citească lumea postul lui Emi Gal.

PS2: zilele astea chiar o să-mi fac rezervare la Green Tea! că n-am mai fost de mult

Erată: Dacă tot m-a dat Minxie pe FTW, măcar să explic titlul. În liceu, un coleg s-a referit la Ghilgameş ca fiind “aproape semi-zeu” (evident, s-a râs ceva timp până când profesoara a întrebat… cum adică “aproape semi-zeu”? ) . La scurt timp sintagma a trecut de stadiul de inside-joke şi a păşit în mainstream.