Un blog intr-un pahar cu apa

Iată-l. Este postul 1000. Se fac 3 ani peste vreo săptămână. La asta se adaugă 3200 de comentarii.

Asta înseamnă cam un post pe zi în medie şi 3 comentarii per post. Dacă scad şi răspunsurile mele, ar fi cam două comentarii la fiecare post pe care l-am scris. Asta înseamnă din start 2 cititori la fiecare prostie pe care am scris-o aici.

Decent.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă invit mâine, la o nouă ediţie din “Aventurile lui hoinaru”.

Ziceam eu la un moment dat că mi-aş dori ca bucureştenii să-şi cunoască oraşul. Măcar ei. Iar după noaptea muzeelor mi-aş fi dorit să fie şi o zi a muzeelor, în care să mergem fără îmbulzeală pe la toate locurile astea frumoase.

Şi uite că s-a gândit Corina Georgescu, prin al ei BlogDeTurism.ro, să ne invite la o Plimbare prin Bucureştiul meu. Adică al ei şi al nostru.

Bonus, a strâns şi nişte sponsori care o să ne ajute cu diverse chestii, dupe cum urmează: Paralela 45 ne pune la dispozitie un autocar, iar Blue Air plimbă o parte din bloggerii invitaţi între Bucureşti şi casă. Hotel Stil îi cazează, iar NORC susţine acţiunea prin sponsorizarea tuturor intrărilor la muzee pentru bloggerii participanţi. (iar pasajul ăsta e copiat cu nesimţire de la DeCe?, din lipsă de timp). (more…

Mă lăudam că merg la premiere de filme cu bloggeri şi alte vipuri. Şi din laudă în laudă am descoperit că de fapt la noi în familie asta e modă veche.

Cutremurul din ’77 l-a prins pe tata la Sala Palatului, la premiera filmului Clubul Salamandrelor (spre ruşinea mea, mărturisesc că nu l-am văzut). Invitaţiile veniseră de la sindicat, nu era ca acum pe bază de expunere şi bloguri vizitate.

Eh şi cum se uita tata la film începe cutremurul. Se opreşte proiecţia, geamuri sparte, pereţi fisuraţi, curentul oprit, luminile de avarie aprinse.

După ce s-a liniştit toată treaba oamenii normali se grăbeau să plece spre casă. Mai puţin câteva specimene care au strigat în forfota generală:

Ce faceţi? Daţi drumul înapoi la film,  am dat bani pe bilet!

Sunteţi grăbit? Nu e bine… nu e bine. Graba strică treaba.

Azi la examen o profă mi-a zis că sunt prea relaxat. Adică cum?

Da, de obicei n-am emoţii la examene, nu sunt agitat, n-am niciun stres. E un examen şi atât. Nişte subiecte pe o foaie, dacă ştiu să le rezolv trec (poate şi cu notă mare), dacă nu ştiu – nu trec. Mi se pare foarte simplu.

Acum să nu credeţi că sunt de fier, cine a fost la Absolvirea Comunicatorilor m-a văzut ce agitat eram. Da, la evenimente mă agit, dar o să vă explic şi de ce.

În primul rând ai mei aşa m-au obişnuit de mic: dragu mamii, fiind că eşti singur la părinţi noi te acceptăm indiferent de notele mici pe care le iei. Din fericire n-a fost cazul până în facultate. Oricum, toată viaţa s-a mers pe ideea nu te stresa, puişorule.

Pe lângă asta, am înţeles de mult că treaba asta cu examenele depinde doar de mine. E un om cu o foaie în mână care trebuie să scrie nişte chestii pe o altă foaie. N-a murit nimeni din asta. Şi dacă te pregăteşti îndeajuns de bine, e posibil să-l şi iei. Dacă nu, e posibil să-l mai dai data viitoare.

N-o să bravez spunând că nu am meditat puţin la situaţie când bătea BAC-ul la uşă şi eu nu ştiam pic de Filosofie, dar până la urmă l-am luat şi pe ăla.

Pe de altă parte, când vine vorba de evenimente nu prea mai ai controlul asupra situaţiei. Cu cât sunt mai mulţi oameni implicaţi, cu atât e posibil să apară probleme. Şi de obicei apar. Deci e normal să fii stresat când ştii că ai făcut tot ce puteai dar apare ceva neprevăzut şi îţi strică tot cheful, dar dacă pixul e în mâinile tale, ce mai contează?

Azi a fost examenul de licenţă. Greu – uşor… l-am dat. Rămâne licenţa s-o prezentăm şi aia e. Aş mai fi rămas în stand-by dar mi s-a plâns fanul că lipsesc vorbele din posturi.

Duma nu-i nouă, am mai făcut-o şi anul trecut, dar dacă tot e luna iunie şi am învăţat pentru licenţă, am zis că mai merge o dată.

În plus, studiam chiar zilele trecute revista Unu pentru lucrarea de licenţă.

Povestea e simplă: în perioada interbelică, dadaiştii Geo Bogza, Tristan Tzara şi Saşa Pană editau revista avangardistă Unu. În luna iunie, pentru că era prea cald, apărea o ediţie estivală cu 8 pagini complet goale, la sfârşitul cărora se semnau autorii.
Just like that.

Problema e că am prea multe posturi de scris ca să îmi permit să mai bag posturi goale

Şi încă două chestii:

1. Îmi place lumea care s-a înscris la hoinavetă. Să câştige cel mai bun.
2. De ce se organizează TOATE evenimentele weekendul ăsta? A trebuit să refuz o groază de invitaţii (yeah, i’m just showing off ).

Pentru că învăţ pentru licenţă n-am timp să scriu foarte mult despre mondial, dar am văzut aseară SUA – Anglia şi nu puteam să trec peste moment. Premier League e cel mai important campionat din lume. Cel mai frumos, cel mai, cel mai. Doar că în Anglia nu prea joacă englezi. Ok, joacă, dar nu cât să alcătuieşti o echipă de fotbal decentă.

Golgheterul Premier League nu e englez. Iar în top 10 sunt 4 englezi, din care 3 sunt la mondiale şi doar 2 au fost aseară pe teren. În rest… Drogba, Torres, Fabregas, Tevez, Adebayor.
Anglia, Italia şi Germania sunt singurele echipe care n-au stranieri. Campionate puternice dar şi Spania e un campionat puternic şi cu toate astea 2 jucători din primul 11 joacă în Anglia (Torres şi Fabregas).

Mai mult, Tim Howard, portarul SUA de ieri, joacă la Everton, care a terminat pe 8. Green joacă la West Ham, care s-au salvat cu greu de la retrogradare. Cealaltă variantă de portar pentru Anglia era David James, 39 de ani, care joacă la ultima clasată – Portsmouth.

Anglia are nevoie de 4 oameni ca să emită pretenţii la un turneu final: un portar, un fundaş central (nici Carragher nici King nu sunt soluţii în locul lui Rio Ferdinand), un mijlocaş stânga şi un atacant.

Ah, da… l-a văzut cineva pe Rooney aseară? Că toată naţiunea se baza pe el…

Cam asta e situaţia la noi în an. Toţi sunt stresaţi cu licenţa. Ori cu examenul, ori cu lucrarea. Eu sunt foarte calm. E frumoasă gara asta.