Atenţie, articolul conţine spoilere. Dacă n-aţi văzut ultimul episod din sezonul 4 sau n-aţi văzut sezonul deloc dar plănuiţi să o faceţi, skip this one.
Aveam nişte emoţii legate de finalul sezonului 4 din True Detective, mai ales că 2 şi 3 nu s-au ridicat la înălţimea primului sezon. Aşa că mă gândeam că o vor da în bară şi cu ăsta.
Dar n-a fost aşa, cele mai multe fire epice s-au închis foarte frumos. Citeşte tot articolul
La începutul lunii au fost reduceri pe siteul Taschen – o editură din Germania care scoate nişte cărţi foarte mişto. Probabil că aţi mai văzut prin Cărtureşti diferite cărţi de-ale lor, în special pe artă au nişte serii foarte mişto.
Nu ştiu cum am nimerit acolo fix când erau reduceri, e posibil să fi intrat înainte şi să fi fost retargetat în perioada respectivă. Cert este că anunţau reduceri de până la 75% la unele titluri.
Cărţile lor sunt destul de scumpe, pornesc de pe la 89 de lei pentru seria cu artişti celebri. Vorbesc de preţul din Cărtureşti, desigur. Pe siteul oficial cărţile respective sunt 15 euro, deci nu e o diferenţă uriaşă dacă iei în calcul şi transportul.
Se împlinesc vreo 3 luni de când am luat uscătorul de rufe şi am nişte concluzii după folosirea intensă.
E un obiect care ne-a ajutat să spălăm mai multe haine. Problema nu era la spălare, desigur, ci la uscare. Deşi aveam două uscătoare metalice, iarna devenea incomod să le întindem pe amândouă şi să creştem în acest fel nivelul de umiditate din casă.
Fiind multe haine, dura vreo 2-3 zile să se usuce, aşa că între timp spălam altceva şi astfel cel puţin un uscător era mereu întins prin sufragerie. Ceea ce provoca o problemă şi legată de curăţenie (spălat, aspirat) pentru că trebuia să muţi uscătorul sau să îl ocoleşti. Neplăcut.
Apropo de toate discuţiile astea cu valul de clipuri fake care cheamă publicul larg la investiţii sub care sunt acunse diferite ţepe, voiam să dau un mic reminder.
Sigur că un ghid de genul ăsta este util pentru o anumită categorie de public, dar cei mai mulţi oameni au nevoie de exemple concrete, de explicaţii, de o mică muncă de lămurire.
Responsabilitatea pentru modul în care acţionează familia voastră este la voi. Dacă citiţi articolul ăsta înseamnă că ştiţi ce-i ăla un blog, aşa că vă daţi pe internet de suficientă vreme încât să fi aflat şi ce-i cu fake newsul, şi cu clipurile deep fake. Citeşte tot articolul
Netflix a (re)lansat moda acestor documentare-tip în care adună oameni să vorbească despre un anumit topic. Cum s-a creat filmul Dirty Dancing. Cum a apărut un video game, cum au apărut nişte jucării celebre etc. E seria care are „that made us” în coadă.
Tot în stilul ăsta e făcut şi documentarul The Greatest Night in Pop, despre filmarea clipului We are the world (şi înregistrarea melodiei, că s-au făcut în acelaşi timp).
E foarte interesant de văzut pentru a cunoaşte puţin din personalităţile artiştilor care au fost acolo. Citeşte tot articolul
Am crescut cu o Formula 1 în care Michael Schumacher şi Mika Hakkinen dominau circuitul, erau acele curse extrem de spectaculoase cu tot felul de depăşiri, răsturnări de situaţie, schimburi ratate. Şi, desigur, comentariile lui Miki Alexandrescu, prietenul tuturor piloţilor din circuit.
După retragerea lui Schumacher n-am mai rămas în contact cu fenomenul, mi s-a părut că lucrurile au luat-o în jos. L-am mai urmărit pe Alonso o vreme, pe urmă m-am mai uitat puţin la sezoanele alea în care Schumi a concurat pentru Mercedes, dar era greu de privit. Citeşte tot articolul
Antonia a început anul ăsta un Art Club numit Les Émotions. Şi-a propus să formeze o comunitate în jurul iubitorilor de artă care nu au neapărat o pregătire în domeniu.
În ianuarie a organizat prima ediţie a Art Clubului, dedicat lui Gustav Klimt. Vreo 12 oameni care activează în domenii diferite (de la PR la robotică) au fost la MINA, muzeul de artă imersivă, şi au avut văzut expoziţia dedicată lui Gustav Klimt. Apoi au stat câteva ore la discuţii despre arta lui Klimt şi au pictat cu foiţă aurie pentru a vedea cât de greu e să lucrezi cu un astfel de material. Citeşte tot articolul
Nu mai pot cu lupta asta dintre generaţia care a trăit comunismul şi celelalte generaţii. Efectiv am ajuns la un nivel maxim admis. Răzvan Coloja trece în revistă chinurile din comunism şi din anii de tranziţie într-un articol pe zoso.ro. Recomand să citiţi întâi articolul ăla ca să înţelegeţi contextul pentru rândurile de mai jos.
Şi ziceţi că era nasol în comunism, că era sărăcie şi control din partea statului? Asta nu e nimic. În ’40, românii erau ocupaţi de germani, care le-au dat mână liberă legionarilor să terorizeze o ţară întreagă, să intre peste oameni în casă şi să-i jefuiască, să-i bată, chiar să-i omoare. Unii erau evrei, alţii erau suspectaţi că sunt evrei, dar nici nu mai conta, teroarea era deja instalată. Câţiva ani după asta au început bombardamentele de la Aliaţi. Te culcai şi nu ştiai dacă te mai trezeşti dimineaţă, că Bucureştiul era atacat cu bombe din cer. Citeşte tot articolul
Data Reportal a publicat ieri cel mai nou raport global despre piaţa de digital. Este unul dintre cele mai complexe rapoarte care există la momentul actual, cu cifre adunate din foarte multe surse. Încă nu a apărut şi prezentarea dedicată României, voi reveni cu un alt articol după ce avem şi acolo statistici.
Am notat câteva lucruri care mi-au atras atenţia.
Am terminat recent Idealul Locuirii Bucureştene: familia cu casă şi grădină. E despre modul în care au fost construite case între 1908 şi 1948 în Bucureşti, prin Societatea pentru Locuinţe Ieftine, un fel de ANL al timpului respectiv, dacă vreţi.
Ce mi se pare interesant e că Andrei Răzvan Voinea a purtat discuţii cu locuitori din toate zonele discutate în carte şi memoria colectivă nu are mare legătură cu realitatea. Oamenii îşi aduc aminte că au construit străinii multe dintre casele alea, în niciun caz statul român. De exemplu, unii urmaşi ai unor angajaţi de la Fabrica de Chibrituri (care se pare că a fost achiziţionată de suedezi înainte de comunism) au rămas cu impresia că acele case au fost construite de suedezi (de-aia sunt şi aşa trainice, domnle!). Nu e primul şi nici ultimul caz. Citeşte tot articolul
Încă un an, încă un articol despre Super Bowl, al 14-lea la rând! Nu știu dacă sportul ăsta a devenit mai popular în România în ultimii ani, dar ce pot să spun cu siguranță e că s-a schimbat mult paradigma în privința reclamelor. Dacă în urmă cu 12-14 ani Super Bowl era cel mai important moment din advertisingul internațional, acum a devenit cam singurul moment din advertising.
Gândiți-vă puțin ce reclame s-au viralizat cu adevărat în ultimii ani. Nici măcar John Lewis nu mai scoate ceva care să rupă. Dar asta e deja altă discuţie. Să revenim la meciul meciurilor. Citeşte tot articolul
