Un blog intr-un pahar cu apa

A venit momentul să anunţ şi eu pe blog primul proiect DaAfaceri din acest sezon. Este proiectul nostru de marketing şi ediţia din acest an a stârnit interesul multora. Surprinzător de mulţi oameni s-au înscris deja aşa că sfatul meu e să vă grăbiţi. Nu că ar fi locurile limitate dar e bine să ştim exact câţi doritori sunt

Sunt 3 zile despre marketingul direct, indirect şi guerilla pe 3, 4 şi 5 decembrie. Nu ştiu dacă am voie să vă divulg speakerii dar vă asigur că sunt foarte tari Mai multe detalii aici. Felicitări întregii echipe de proiect!

PS: Dacă mă lasă fetele o să revin cu mai multe detalii

De câte ori se pune problema utilizării internetului în cercul meu de cunoscuţi sunt două tabere de extremişti: cei care dezaprobă total această pierdere de timp care te face să-ţi muţi viaţa în mediul virtual şi cei care aprobă şi sunt părtaşi la tot ce ţine de internet. Ăştia din urmă, printre care şi eu, o dau în extrema cealaltă, a dependenţei.

Şi pornind de la comentariile din postul ăsta mă gândeam că lumea nu prea vede calea de mijloc. “nu-mi trebuie internetul, mă descurc foarte bine offline” zice Irina. “Nu se poate fără net, pe net e totul” zic eu

Băi dar cale de mijloc ştiţi că există? Şi n-o spun pe teorie, ci pe practică. N-o spun ca vorbă din popor, ci pentru că aşa e! Dar să trecem la exemple:

(o să separ din start oamenii care lucrează pe net. dacă sunt dedicaţi, acolo e şi casa şi masa şi tot. gândiţi-vă doar la arheologii care trăiesc pe şantier. e pasiunea şi munca lor în acelaşi timp)

- încep cu colegii mei de facultate pentru că mă adresez în special găştii mari de CRPişti care blamează internetul şi se dezic de el;

Adi Zăbavă nu poate fi numit un power user pe net. Cu toate astea are un blog. Pe care şi scrie din când în când. Şi are şi twitter cu care comunică atunci când vrea. Şi cu toate astea Adi nu stă mult pe net. Dar a înţeles că atunci când se întâmplă ceva, e mai probabil să afle de pe net înainte să afle de la TV (pentru că pe net informaţia e brută şi în timp real). A înţeles că se răspunde mai uşor la un reply pe twitter decât la un mail şi că atunci când vrea să discute politică poate să o facă cu un grup mare de oameni fără să se mişte din faţa televizorului. (eu mereu mi-i imaginez pe adi, chinezu şi alţi câţiva twitterişti “politicieni” cum comentează în sala de plen şi cum chicotesc la ce zic aleşii poporului. i-ar da afară instant. dar aşa au cum să se desfăşoare fără să facă zgomot )

Dacă Adi vi se pare totuşi molipsit cu internetul, să-l luăm pe DPD. Care abia dacă apare pe twitter, dar ştie ce se întâmplă, e la curent. Şi comunică atât cât simte nevoia. Şi scrie şi el pe blog, şi deşi e o prezenţă foarte discretă, e conectat. Dan a înţeles că nu e musai să stai pe net dar e util.

Dintre oamenii cunoscuţi (sau, mai bine zis, care ar trebui să vă fie cunoscuţi) vin cu 3 exemple relevante pentru “cum să foloseşti internetul doar cât ai nevoie şi să nu devii freak”: Ştefan Stroe, Răzvan Mătăşel şi Sorin Trâncă. Sunt oameni care îşi anunţă proiectele pe twitter, analizează campanii pe blog şi chiar dialoghează cu studenţii atunci când e cazul. Şi nu stau excesiv de mult pe net. Deci se poate, da?

Foto: Crazy-Frankenstein.com

Pentru cine nu ştie: pe 1 decembrie o să se întâmple următoarele lucruri: o să pun o temă specială de Crăciun pe care o să o ţin toată luna decembrie

O să-mi pun un wallpaper adecvat şi o să încep să ascult colinde. Mai sunt 12 zile până atunci. Can’t wait!

În oraş se lucrează de vreo 2 săptămâni la instalarea luminiţelor. Sper să fie mişto anul ăsta, anul trecut au fost cam naşpa.

Şi mai rămâne doar să ningăăăă Şi să mergem la concerte de Crăciun şi să ascultăm coliiiindeee şi să ne uităm la reclame cu coca cola

Şi da, i’m a Christmas freak!

Aş putea să scriu pe blog un post despre cât de naşpa este BRD. Şi aş putea să povestesc cum am fost luna trecută să-mi închid cardul şi tanti de la ghişeu (după o oră de aşteptare) mi-a zis că nu poate să-mi închidă şi contul. Şi că pentru asta trebuie să vin peste o lună fix. Şi atunci eu am întrebat: fix fix? Da, fix, adică pe 19. Boon, vin pe 19. Şi mi-a dat banii pe care îi mai aveam pe card şi mi-a oprit o grămadă din ei (vreo 15 ron) cu menţiunea: Haideţi că v-am oprit bani destui, nu trebuie să mai plătiţi nimic luna viitoare, doar închidem contul.

Şi aş putea să mai spun că azi am fost şi mi-au mai cerut 9 lei taxă de şmecher pentru că ei de fapt mâine închid contul şi, citez: Dacă cumva apucă să se ia comisionul mâine, ce facem? Deci mi-au luat banii pe probabilităţi. Nice.

Şi aş fi putut să mă cert cu ele acolo, să cer o discuţie cu şeful lor, să fac scandal, să mă bălăcăresc şi să mă enervez. Pe urmă să vin acasă şi să scriu un post lung în care să fac SEO pe cât de naşpa e BRD, Emi Gal style.

Dar n-o să fac asta.

Încă din anu 1 de facultate mi-am bătut la cap colegii să se dea mai mult pe net. Şi am insistat. Faceţi-vă blog! Hai pe linkedin, scrieţi, hai la conferinţe, citiţi bloguri etc etc. (nu era febra twitterului atunci). Ulterior a apărut moda cu twitter şi i-am bătut iar la cap. Băi hai că e tare, hai că poţi să faci o grămadă de chestii pe net. “Suntem la comunicare, e un must să fii la curent cu ce se întâmplă pe net, pentru că pe aici circulă informaţia.” Lăsaţi televizorul, go online, e mai rapid şi are o grămadă de avantaje.

În afară de o mână de oameni (printre care Adi, Carmen, Korina, DPD şi încă 2-3) restul se uitau la mine ca la filme străine. Şi n-a fost singura chestie cu care i-am bătut la cap.

Nu, nu vreau să mă laud, pur şi simplu am considerat că într-un mediu cu mai mulţi oameni care activează pe net ai mai multe avantaje.

De exemplu ajungi mai uşor la oameni. Dacă vreau să vorbesc cu cineva din PNL par exemple, acum ştiu că Adi Zăbavă poate să-mi facă nişte conexiuni. Dacă am treabă în IT sigur Carmen o să ştie la cine să mă trimită pentru că a ajuns să cunoască oameni prin Kaspersky.

Şi am insistat până m-am plictisit şi s-au plictisit şi ei. Poate nu m-au băgat în seamă pentru că nu sunt o autoritate în domeniu. Dar când o zice Bogdan Olteanu parcă ar fi mişto să ascultaţi

Astă-seară am fost la deschiderea New Media School la care a fost BTO invitat. Şi a zis din nou cea mai importantă idee pentru tinerii studenţi la comunicare: “N-o să angajez în viitorul apropiat un om care nu există online”.

Din 180 de oameni de la mine din an vreo 20 îşi folosesc contul de twitter şi încă vreo 30 au dar nu folosesc. Maxim 15 au bloguri iar vreo 10 au scos capul online cât de cât. Şi restul? Se apucă să vândă pâine or what?

Mai jos aveţi prezentarea lui Bogdan.

Uitându-mă acum peste posturile ultimelor zile, mi-am dat seama că scriu numai prostii. Ce-am fost şi ce blogger am ajuns.  Două posturi cu clipuri, două recenzii de evenimente online, o poantă, două – trei posturi personale şi cam atât. Au trecut luni bune de când n-am mai pus un post la categoria De soi.

Mai rămâne să povestesc şi eu întâmplări din faţa blocului sau auzite la coadă la pâine şi să-mi fac cărţi de vizită cu Alex Ciucă – Blogger.

Din fericire există în blogosfera asta două domnişoare care s-au reapucat de scris ca să contrabalanseze cantitatea de prostii pe care le debitez eu. Le găsiţi aici şi aici, de la L la M.

Sau:

Dan Bălan şi-a făcut piesă la videoclipul filmat de curând.

Sau:

Dan Bălan a fost entuziasmat de succesul videoclipului său şi s-a hotărât să-i facă şi piesă.

Pentru că asta nu e piesă cu videoclip, ci invers. V-aţi prins voi. Cică e acelaşi tip care îi face clipurile lui Jay Z. Din partea mea putea să-i facă şi lui Jean de la Craiova clipurile, dacă ăsta i-a ieşit aşa, e de ajuns.  De departe cel mai tare clip din ultimii ani. Şi nu numai tipele sunt cauza. Că tipe avem şi noi, important e cum le folosim, right?

Am crezut iniţial că e mişto piesa şi mi-am luat-o s-o ascult pe repeat. Dar dacă nu mă uit şi la clip degeaba.

Lecturând “Istoria Jurnalismului şi a publicităţii în România” de Marian Petcu pentru minunata-mi lucrare de licenţă (vedeţi doamna profesoară ce conştiincios sunt? ), am descoperit amănunte şocante de-a dreptul. Am aflat care a fost adevăratul motiv al excursiei de la Sibiu! Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva. Doamna profesoară nu ne-a dus acolo ca să mâncăm la Turn sau ca să ne facem poze cu jetul de apă din centrul pieţei. Totul a fost ca să ma ajute pe mine cu lucrarea de licenţă

Conform op. cit. (am zis bine? ), un exemplar dintr-un afiş de teatru din 1794, una dintre primele forme de publicitate din România, se găseşte, unde altundeva, dacă nu la Muzeul Brukenthal din Sibiu? Ei, aş! Iaca la una ca asta nu mă aşteptam. Primul afiş de teatru e la Sibiu la Brukenthal, deci. Şi face parte din barocul târziu, of course. Prietenii ştiu de ce.

Extraordinar! Senzaţional! Supeeeer!

Top Gear a filmat acu câteva luni în România. Şi ne-am bucurat şi am dat la ştiri. Acum, de parcă nu ştiam că o să vină şi momentul ăsta, am început un nou val de bucurie pe tema difuzării emisiunii. Şi acu că am apucat să mă uit şi eu peste feedreader am numărat o grămadă de posturi despre emisiunea mileniului.

Şi trebuia să scriu şi eu despre asta, nu? Hai că scriu.

Nu, n-am văzut emisiunea. Nu, nu mă uit la Top Gear de obicei. Nu-mi place să mă uit la maşini pe care n-o să am bani să mi le cumpăr şi nici nu sunt Bobby Voicu ca să sper că o să ajung să le conduc gratis. Aşa că nu mă uit deloc. Nici revista n-o citesc deşi scrie amicul DPD acolo. Dar nu puteam să ratez momentul nu? Fac puţin seo spam, promovez pe twitter şi gata, am şi eu post despre Top Gear în România. Păi se putea altfel?

Chiar TOŢI să simtă nevoia să scrie despre asta?

pamflet!

Duminica asta nu mă interesează nimic. E unul dintre puţinele concerte pe care abia le aştept: Pink Martini la TNB. Au fost şi acum 2 ani, am stat puţin pe gânduri dacă să merg sau nu, m-am tot invitat reciproc cu o prietenă să mergem să luăm bilete şi până la urmă n-am fost. Dar de curiozitate am zis să ascult şi să văd ce am pierdut. Şi din momentul ăla am devenit fan. Am tot încercat cu hinturi la băieţii de la Emagic să-i mai aducă dar uite că i-a adus până la urmă TNO în cadrul festivalului Viaţa e frumoasă.

Şi chiar o să fie frumoasă viaţa după concert. Singurul regret e că pierd Diana Krall, alt super concert. Dar nu aveam cum să lipsesc de la P. Martini.