Joi am fost să vizităm comunitatea din Făurei, jud. Constanţa, alături de reprezentanţii UNICEF şi Gheorghe Hagi – ambasador al bunăvoinţei. Încă de la briefingul desfăşurat dimineaţă ni s-a spus pe scurt care este problema, ce s-a întâmplat pe parcursul campaniei “Viitorul începe la şcoală” desfăşurată la sfârşitul anului trecut şi care au fost primele rezultate. Ni s-a mai spus că resursa umană e cel mai valoros bun pe care îl gestionează şi că oamenii au nevoie de ajutor tot timpul, nu doar pe parcursul unor campanii. Vorbe.

Era 7 dimineaţa, eram între mulţi oameni necunoscuţi şi aşteptam să plecăm. Aşa că ceea ce ni s-a spus mi-a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă. Nu trăiesc într-un glob de sticlă, sunt conştient că e sărăcie mare în multe zone din ţara asta. Însă până joi trăiam cu impresia că totul se rezolvă doar cu foarte mulţi bani.

La Făurei ne-au întâmpinat localnicii ca pe orice delegaţie de la Bucureşti. Era un aer de sărbătoare, se adunase toată lumea în centrul satului, lângă şcoala construită de curând care beneficiază de încălzire centrală şi geamuri termopan. Iarna copiii vin la şcoală pentru că e mai cald şi în plus primesc cornul şi laptele în fiecare zi. Sobele din casele lor de chirpici nu se compară cu caloriferele noi din aluminiu instalate la şcoală.

Pe drum reprezentanţii UNICEF ne explicau că banii sau ajutoarele materiale nu sunt o soluţie pentru astfel de oameni. Niciodată nu sunt îndeajuns pentru toată lumea, niciodată nu rezolvă probleme pe termen lung. Şi atunci soluţia stă în rezolvarea problemelor de fond. Oamenii din Făurei nu se pot angaja pentru că nu au şcoală. Nici nu au foarte multe variante de angajare, satul e foarte aproape de graniţa cu Bulgaria.

După Făurei mai e un singur sat, Tudor Vladimirescu, pe care l-am vizitat tot joi. Acolo amărăciunea e şi mai mare. Dincolo de ei, la 1 km, e graniţa. Maşinile poliţiei de frontieră nu au unde să stea între sat şi graniţă, aşa că stau între Făurei şi Tudor Vladimirescu, abandonând parcă satul cu cele 13 familii de români care au rămas pe loc. Sătenii de acolo depind total de ceea ce se întâmplă în Făurei: şcoala, magazine, fântâna cu apă limpede.

Făurei este populat de etnici turci. Românii din sat le spun că sunt ţigani. Ce-i drept, doar o parte din ei mai păstrează trăsături de turci, iar pielea închisă îi face să fie consideraţi ţigani. Însă nu vorbesc romanes, ci turcă şi puţinele obiceiuri pe care le au sunt turceşti. Încearcă să-şi ducă traiul cum pot, de pe o zi pe alta. Infracţionalitatea e scăzută, ne zicea primarul din Băneasa, de care aparţine şi Făureiul. Ce-i drept, nimeni n-ar avea ce să fure. Toţi au case din chirpici mai mari sau mai mici, tencuite sau nu.

În tabloul ăsta ne-au primit câteva zeci de săteni, în mare parte copii, cu zâmbete largi. Adulţii şi copiii peste 15 ani ştiau că vine Hagi şi purtau fulare cu Galatasaray la gât. Cei mici ştiau că vine cineva important şi se bucurau şi ei, mai mult de bucuria celor mari. Nu ne-am dus cu mare lucru, decât ceva lucruri pentru şcoală, însă nici nu conta pentru ei. Toţi, de la profesori până la elevi şi părinţi, se bucurau că suntem acolo. Zâmbetele noastre îi făceau fericiţi. Era sărbătoare pentru că cineva îi băga în seamă, nu mai contau greutăţile.

Preţ de vreo 2 ore am discutat cu oamenii, profesorii au povestit ce eforturi fac pentru a-i ţine pe copii în şcoală, părinţii au povestit care le sunt problemele. Ştiau că nu le vom construi un puţ nou în sat, şi că nici nu vom crea locuri de muncă, dar erau mulţumiţi că cineva îi ascultă. Cristina şi Ligia, împreună cu reprezentantele UNICEF, le ţineau de mână pe fete şi le puneau diverse întrebări. Iar cele mici zâmbeau şi răspundeau bucuroase. Toma le arăta puştilor diferite jocuri pe telefon. Hagi venea după o noapte în care a condus de la Braşov la Constanţa şi cu toate astea n-a refuzat niciun autograf, nicio poză. A stat şi a discutat cu fiecare în parte, a dat sfaturi, a zâmbit şi a plantat speranţă în sufletele oamenilor.

N-am crezut că o strângere de mână şi o vorbă bună pot aduce zâmbetul într-o comunitate. Urma să se povestească săptămâni la rând în Făurei despre fata cu părul bălai care le-a complimentat pe fete, despre băiatul care şi-a dat tricoul de pe el pentru un puşti din sat şi despre Hagi care a urcat pe jos până la casa unuia dintre cei mai săraci locuitori, Levis, care era aproape să abandoneze şcoala dar care datorită programului a încheiat anul cu bine.

Am plecat cu un sentiment foarte ciudat din Făurei. Eram conştient că vizita noastră i-a bucurat pe locuitori, însă nu puteam să accept că uneori problemele se pot rezolva atât de simplu. Nu-mi venea să cred că o vorbă bună poate face minuni acolo unde banii nu ajung. Şi că oamenii au nevoie de speranţă pentru a merge mai departe în lupta pentru un viitor puţin mai bun.