Pentru un weekend Timişoara a fost şi a noastră

Am ajuns la Timişoara după 11 ore pe drum, într-o ploaie torenţială. Ne-am stabilit comandamentul la Şag, la vreo 5 km de oraş, într-o cabană foarte mişto. A fost fix ce ne trebuia, un loc în care să ne putem desfăşura în voie, să ne putem cunoaşte şi să petrecem până în zori (sau să dormim, după caz).

Sâmbătă am plecat de la Şag pe o ploaie timidă, care s-a transformat repede într-un mic potop. Şi cu toate astea sâmbătă dimineaţă, la ora 9, erau vreo 20 de oameni în faţa Catedralei Mitropolitane. Vă spun sincer, dacă eram la Bucureşti într-un tur similar, eu m-aş fi dus acasă. Sau nici nu m-aş fi trezit. Dar uite că vreo 20 de timişoreni şi încă vreo 15 invitaţi de prin ţară au deschis o mulţime de umbrele şi au pornit la pas prin oraş.

Asta mi s-a părut extraordinar la Timişoara: comunitatea. Sigur, Nebu şi Cristina au reuşit să ne adune, au făcut toată munca cu sponsorii, fără de care poate nu ajungeam din toate colţurile ţării în acelaşi timp, dar nu s-ar fi simţit la fel fără comunitatea de acolo. Se vorbeşte de mult despre comunitatea care e la Timişoara. Pe net am tot citit, dar acum am văzut şi live. Şi am văzut asta sâmbătă dimineaţa, când ploua cu găleata şi oamenii se strângeau sub umbrele. Am văzut asta şi seara, când oamenii s-au adunat în jurul unei chitare sau la un joc de mimă.

Oraşul e cosmopolit. Aş risca să spun că e „foarte” cosmopolit. Gândiţi-vă că au trecut pe acolo şi şi-au exercitat influenţele maghiarii, germanii, turcii şi sârbii. Asta aşa, la o primă vedere. Şi se vede în arhitectură, în poveştile oamenilor, în gastronomie, în limbaj.

Timişoara e un oraş frumos, dar nu neapărat un oraş turistic. Nu exclusiv. Nu-l văd ca pe Sibiu, de exemplu. Timişoara e un oraş funcţional, al oamenilor care au vrut să muncească, al şvabilor care au pus piatră cu piatră, al oamenilor care au avut ceva de făcut. Mai puţin al românilor.

Dacă ar fi să vă recomand 3 lucruri pe care trebuie să le faceţi în Timişoara, v-aş recomanda să mergeţi şi să încercaţi să simţiţi oraşul. Să vă plimbaţi pe străzi, să încercaţi să vă informaţi şi să vă convingeţi singuri. Să staţi pe băncile din cartierele Iosefin şi Fabric, să mergeţi prin centru, să căutaţi cu tramvaiul Fabrica de Bere Timişoreana, prima fabrică de bere din ţara noastră.

V-aş mai recomanda să întâlniţi comunitatea (online) de aici. Pun „online” în paranteză pentru că aproape nu contează că au şi o prezenţă online. Sunt nişte oameni atât de diferiţi care stau la aceeaşi masă, bucuroşi de oaspeţi, încât trebuie să-i vezi chiar dacă nu ai legătură cu fenomenul.

Şi nu în ultimul rând v-aş recomanda să mergeţi la Muzeul Revoluţiei din 1989. Pentru că până la urmă acolo a început schimbarea. Sigur, documentarul pe care îl veţi urmări este puţin subiectiv, însă esenţialul stă în explicarea zilelor de 16 şi 17, mult prea puţin povestite în cărţile de istorie.

Mă bucur că am reuşit într-un final să văd Timişoara, mulţumesc Nebu şi Cristina pentru că ne-aţi oferit ocazia să facem asta într-un cadru organizat şi alături de nişte oameni mişto. Cum vedeţi, eu am rămas setat pe oameni şi pe comunitate. Dar să ştiţi că a fost frumos. Şi sunt convins că au multe lucruri nasoale fiecare dintre ei, însă weekendul ăsta pentru mine au fost extraordinari, au fost nişte super-oameni.

Nu i-am reţinut pe toţi, dar m-au surprins. M-a surpris şi Sîrb ăla mic cântând la chitară alături de Cristina, m-a surprins şi un tip care face nişte cocktailuri geniale cu pepene (pentru cei din Transilvania: lebeniţă), m-au surprins şi temerarii care făceau la 1 noaptea baie. În faţa tuturor mă înclin. Şi mi-aş dori să ne revedem curând.

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.