Scurtmetraje în cinematografe?

Am fost la TIFF. A fost absolut bestial, o să revin cu un articol detaliat despre atmosferă. Ce filme am văzut? Păi unele foarte tari, despre care nu pot să vă spun, că o să vă ofticaţi că nu le puteţi vedea şi voi. Am prins două serii de scurtmetraje româneşti şi „Un etaj mai jos”, al lui Radu Muntean. Scurtmetrajele au fost foarte mişto, majoritatea din ele. Din fericire, s-ar putea să le vedeţi la Caravana TIFF, care porneşte în curând prin ţară. Însă în timp ce mă îndreptam spre cinema duminică dimineaţa, la 10, rupt de somn fiind, mă gândeam de ce naiba nu avem scurtmetrajele româneşti fie pe net, fie chiar în cinematografe. Aş plăti fără probleme un bilet normal pentru o porţie de scurtmetraje precum cea de la TIFF. 2 ore în care vezi 4-5 filme şi sigur rămâi cu ceva.

Însă producătorii români preferă să moară cu ele prin sertare, să le dea pe sub mână la festivaluri şi să se plângă că nu-i bagă nimeni în seamă în loc să-şi ia inima în dinţi şi să facă ceva pentru promovarea produsului la care au muncit luni de zile. 

V-aş trimite să vedeţi, de pildă, „Dopul scuză mijloacele” – primul scurtmetraj românesc 3D. O imagine excepţională, o poveste foarte interesantă, o fantezie cu nuanţe de absurd cu care rar ne întâlnim în cinematografia românească. Din ce-am înţeles, filmul lui Mihai Ionescu este primul dintr-o trilogie care va forma ulterior primul lungmetraj 3D românesc. Aveţi mai jos trailerul.

Mi-au plăcut mult şi „Artă” a lui Adrian Sitaru, „Casting Call” al lui Conrad Mericoffer, „Dispozitiv 0068” al lui Radu Bărbulescu, „Profesioniştii” – Tudor Botezatu, „Vera” – Dorian Boguţă, „Nu există-n lumea asta” – Andreea Vălean. Şi unele din filmele astea sunt apărute în 2014. Ce-o să se întâmple cu ele? Probabil că o să le vadă doar oamenii cu adevărat pasionaţi de aşa ceva, în loc să ajungă pe net şi să dea de gândit mai multor oameni. Casting Call, de pildă, e o pastilă extrem de concentrată care îţi arată condiţia actorului român de azi. „Artă” parodiază cinematografia neînţeleasă, „Profesioniştii” taxează sportul care e tot mai aranjat în ultima vreme, „Dispozitiv 0068” te face să te ataşezi de personaje în nici 20 de minute.

Dar la ce bun dacă filmele astea vor fi accesibile doar de 3 ori pe an, poate nici atunci? Nu văd de ce un film de 15-20-30 de minute e mai puţin valoros decât unul de o oră jumate. Cred că pe asta ar trebui să se axeze filmul românesc, pe scurtmetraje, că în alea nu mai ai timp să bagi cadre lungi, în care actorul se uită pe pereţi 30 de secunde.