Am citit un articol din Vice scris de un puşti de 21 de ani care îndeamnă la emanciparea tinerilor şi o revoluţie împotriva angajatorilor asupritori şi m-am înfuriat pentru că mi-am dat seama câţi mai sunt ca el. Vorbim de studenţi şi tineri absolvenţi care cer 1000 de euro pe lună ca prim salariu, pentru că au auzit că se câştigă mult în publicitate. Şi mi-am adus aminte cât a fost nevoie să trag ca să ajung în punctul în care mi-ar fi putut oferi cineva un internship, într-o vreme de criză, în care nimeni nu te băga în seamă dacă erai junior.

La 17 ani mama mi-a zis că nu pot să mai stau încă o vară la McDonald’s Romană cu 2 sucuri în faţa a 10 oameni. Aşa că m-a trimis la unchi-miu la firmă să-mi dea ceva de făcut. 2 luni m-am trezit la 7:30 ca să ajung la 9 la birou. Nici la liceu nu mă trezeam aşa devreme, că acolo se motiva prima oră. Primeam vreo 250 de lei pentru acest job, asta în condiţiile în care salariul minim pe economie era 330 de lei. Şi nu zic asta ca să mă plâng, ci ca să explic că erau oameni care munceau pe bune de banii ăia.

Am avut ocazia atunci să văd sute de oameni care munceau pe salarii mizere pe nişte joburi oarecum uşoare, dar solicitante: paznici şi agenţi de curăţenie. Acolo am învăţat să apreciez oamenii care muncesc. Am făcut toate joburile nasoale, de la mers după mâncare, plimbat hârtii şi arhivare.

La 19 ani, după ce am terminat liceul, colaboram deja cu o firmă de web development şi pe lângă asta am prins şi o finanţare pentru un startup. Am convins pe cineva că pot să fac bani din internet. Noroc chior. Aveam salariu bun, maşină şi telefon de serviciu. Cu toate astea, nu m-am culcat pe o ureche. M-am înscris la Olimpiadele Comunicării, un concurs super util la vremea respectivă, şi am ajuns în finală. Am aplicat la Şcoala ADC*RO şi din vreo 2000 de aplicanţi am intrat pe lista de 64 de admişi. În paralel am continuat să lucrez la firma cu banii din internet şi să colaborez cu cea de web development. Am primit oferte de la un producător de lactate şi o agenţie de publicitate de top datorită Olimpiadelor Comunicării dar le-am refuzat pentru că mai aveam treabă la Şcoala ADC*RO. A venit criza şi s-a dat totul peste cap. Pe vremea aia nici internshipuri nu mai existau, lumea nu avea timp de trainuit juniori. Am pierdut în decurs de câteva luni jobul la firma de online, colaborările pe web development s-au rărit şi au dispărut toate oportunităţile de pe masă. Aveam 20 de ani şi 8 restanţe la facultate după primul an. 

Mi-am plâns de milă vreo 10 minute şi apoi m-am apucat de un proiect de content alături de un prieten. Mi-am dedicat 2 ani din viaţă acelui proiect, am construit o echipă, am crescut totul până l-am dus în punctul în care s-au interesat potenţiali cumpărători de el. Pentru că mai aveam ceva timp liber, am intrat şi într-o asociaţie studenţească. Am dat-o din nou în bară şi până la urmă am ales să mă concentrez pe facultate ca să reuşesc s-o termin. Am absolvit dar n-am mai dat licenţa şi în final m-am hotărât să-mi fac agenţie de comunicare pentru că toate joburile din agenţii mi se păreau nasoale. Nu împlinisem 22 de ani. Cu toate astea, nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că “mai bine stau acasă decât să muncesc”.

Au trecut 7 ani şi n-a fost nevoie să mă angajez, deşi de multe ori m-a bătut gândul ăsta, când lucrurile nu mergeau bine. Nu m-am îmbogăţit, dar mi-am permis o maşină franţuzească şi un apartament într-un bloc din anii ’60. Totuşi, cred că voi mai avea nevoie de ceva timp pentru a suplini nişte goluri pe care le am din cauză că n-am ales calea bătătorită. Aşa că gândeşte-te de 2 ori când vrei să mai refuzi un job în comunicare, fie el şi un amărât de internship. #Pevremeamea ăla era aur curat. De fapt, dacă stau să mă gândesc, încă e aur curat. Trăim nişte vremuri în care e foarte uşor să avansezi profesional, sunt multe domenii în care îţi poţi dubla salariul de debut în 2-3 ani. Sigur, e mult de muncă, dar dacă aştepţi să rezolve cineva problema salariilor mici, trece viaţa pe lângă tine.