Blocul în care locuiesc e unul destul de ok. Cei mai mulţi oameni sunt bătrâni, dar gospodari. Probabil că la vremea lui (adică prin anii ’70) a fost un bloc de progresişti, mândria cartierului sau ceva de genul. Vecinii se ştiu de mulţi ani, vor să facă lucruri, există un meşter al blocului care se ocupă de micile reparaţii şi înlocuiri de consumabile, femeile de serviciu sunt supravegheate cu atenţie de administrator, merge treaba.

Ar putea să meargă şi mai bine, însă de câţiva ani avem un restanţier la întreţinere. Genul ăla de locatar care are peste 15.000 de lei de plătit. 

Ca să nu apară probleme cu facturile, se umblă la fondul de rulment (care a trebuit să crească).

Ar fi trebuit să schimbăm anul ăsta nişte chestii pe la ghenă, doar că anii trecuţi au tot fost cheltuieli, s-a contribuit din greu la fondul de reparaţii, aşa că oamenii nu prea au acceptat încă un an cu facturi mari la întreţinere. Fond de rulment mare, fond de reparaţii mare, de unde atâţia bani?

Practic, din cauza unui singur vecin cu restanţe, blocul stă pe loc. Pentru că unul dintre cei 40 de proprietari de pe scara asta nu-şi îndeplineşte îndatoririle, tot blocul este nevoit să se chinuie.

Acum imaginaţi-vă că asta e toată România. Câteva milioane de cetăţeni care, din diverse motive, ne ţin pe loc pe toţi. Care ne fac viaţa mai grea.

Problema cu vecinul nostru e simplă. A fost dat în judecată, în curând va fi executat silit. I se va vinde casa pentru a se recupera prejudiciul, însă ce ne facem cu toţi ceilalţi români care au “restanţă” la bunul simţ, la îndatoririle civice? Ne afectează mult mai direct decât vrem să înţelegem.