Casual stuff

Dinu Patriciu bagă sute de mii de euro în magazinele Mic.ro (care se vor a fi nişte alternative la buticurile de cartier) şi n-are bani să-şi facă un site. Hai coa’ că e 100 de euro, ţi-l face repede Fusu. Ia un student de la Poli, îi face cărţi de vizită cu Neogen şi de 100 de euro îşi pune el benzină la Hummer. Despre cele 3000 de magazine Mic.ro, din care momentan sunt doar 140 de magazinaşe în marile oraşe, găsiţi în ZF. Vorba aia, 100.000 domeniul, 50 de euro site-ul. Să-ţi fie ruşine!

Un tren Constanta – Oradea a avut întârziere 9 ore. Până la Cluj. La Oradea încă nu ajunsese când s-a scris articolul ăsta. Cum adică întârziere 9 ore? :)) Şi la Oradea a ajuns… când? Sau au abandonat pentru că aveau întârziere prea mare?
Şi cel mai tare e că anul trecut am avut întârzieri de 4 ani şi 9 luni la trenuri. În total. Iar în Japonia zice articolul că media de întârziere e de 36 de secunde. Hai să zicem că în total au 2 ore întârzieri. Dar 4 ani şi 9 luni… :))

La noapte e ploaie de stele. Şi-o să mă uit la ele. Şi tu.

Vorbeam acum ceva timp cu Carmen despre antiviruşi. Faci ce faci şi n-o scoţi din antiviruşi pe Carmen. Nu ştiu cui vând ei antiviruşi, dar multe dintre firmele cu care am intrat eu în contact erau zero pe partea de securitate iar la end-useri serialurile curg pe net. Şi dacă nu merge la Kaspersky, merge la Nod32. Sau la altele.

Acum că a venit şi criza, tăierile se fac în toate departamentele, la sânge. De ce să avem firmă care să se ocupe de service-ul calculatoarelor? Lasă că nu se strică prea des.

De ce să plătim curier rapid să ne ajungă plicurile repede şi sigur? Poşta Română e mai ieftină.

Şi tot aşa.

Eu ştiu că îi zice „societate cu răspundere limitată”, dar asta nu înseamnă că trebuie să devii iresponsabil. Ce back-up? Ce back-up la back-up? Lucrăm pe un computer şi asta e. În multe cazuri şi fără antivirus!

Nu, nu e advertorial la Kaspersky, pur şi simplu m-am săturat să instalez windowsuri pe calculatoare de serviciu pentru bunici, tătici, unchi, mătuşi şi prieteni. Cumpăraţi-vă antiviruşi şi lăsaţi-mă în pace!

Atunci, ca şi totdeauna, funcţionarul era idealul românului doritor de trai bun cu muncă puţină. Funcţionarul înseamnă doar omul care în fiece lună primeşte sigur şi anticipat o leafă, tune-fulgere-trăznească, fie criză, fie belşug, care lucrează mai nimic şi totuşi se ridică mereu în grad dacă e deştept, care are avantagii în toate şi pretutindeni, iar la bătrâneţe rămâne şi cu pensie până la moarte.

Citatul face parte din romanul Jar scris de Rebreanu în 1934. „Atunci” face referire la începutul secolului 20. Deci de 100 de ani tot aşa e. Şi normal că n-o să se schimbe nimic.

Sunt atâtea asemănări cu perioada interbelică… de la criza economică mondială până la instabilitatea politică. Ăştia 50 de ani de comunism prin care am trecut aproape că ne-au ţinut pe loc în epoca aia.

Dacă aş fi avut chef de scris în seara asta, aş fi scris un post lung despre cum merg prost lucrurile în ţară pentru că n-au comercianţii rest. Şi cum am dat naştere acestei industrii a restului sub formă de ciocolăţele pitic, plicuri de nescafe, ţigări la bucată, brichete, lame orbit şi gume turbo. Cred că 1% din puterea de cumpărare a românilor e exprimată în diverse articole de care nu avem nevoie şi pe care le primim ca rest.

De fapt, cred că turcii de-asta au făcut gumele turbo, ca să fie pe post de rest şi să se îmbogăţească. Sute de ani ne-au studiat şi când au văzut care ne e punctul slab, pac! au venit cu guma pe piaţă.

Acum ceva timp nici la Plaza n-au avut să-mi dea rest. Eram într-un magazin de încălţăminte şi aveam de primit rest câteva zeci de lei. Şi cât s-a dus domnişoara de la casă să schimbe, eu am încercat să-mi dau seama ce-aş prefera rest: şosete sau şireturi?

Tot mai multă lume se plânge de declinul pe care l-a înregistrat Twitter în ultima vreme. Şi sunt câteva lucruri care au contribuit la chestia asta:

• deşi numărul de postări a rămas constant (pentru userii pe care îi urmăresc eu cel puţin), procentul de zgomot a crescut
• expansiunea Foursquare a crescut zgomotul. nu mă interesează unde e X şi ce mayor a mai devenit prin nu-ştiu-ce birt. mă interesează ce spune.
• tot mai multă prostime. nu, nu haifaiverii sunt problema, ci ăia care sunt o clasă peste ei dar tot intră la prostime.
• era platformă de sharing de idei, articole interesante şi clipuri. acum e un fel de jurnal de bord şi toţi se simt căpitani. ora 9 îmi beau cafeaua. ora 12 n-am chef să muncesc. ora 14 pauza de masă. ora 16 aşteptăm să se facă 18. ora 20 sunt la terasă cu x şi y. ora 22 bag un film şi mă culc. ora 24 nu pot să adorm. ora 02 iar o să am nevoie de cafea.
• e „prea” efemer. nu merită să spui lucruri interesante pentru că se pierd. ideile nu declanşează reacţii (decât probabil acel smile in the mind), iar un twitt bun trăieşte câteva ore (idee pe care a zis-o Ciubotaru acum ceva timp). şi decât să-l cauţi ulterior prin tona de replyuri mai bine îţi forţezi memoria. prefer să notez ideile mai scurte pe tumblr. pe twitter aleg să public chestii care se ard repede, ideile mai cheap.
• o abundenţă de linkuri nu ajută pe nimeni. filtrezi cât poţi, dar oricum lumea n-o să-ţi citească tot ce dai.

Deşi a pierdut flavor-ul iniţial, Twitter o să crească în continuare pentru că a înlocuit chat-ul. Pe privat sau în public, ţin legătura cu o grămadă de oameni cu care n-aş vorbi pe messenger. Dar mă aştept la tot mai puţine lucruri interesante acolo.

Aşa că pentru social stuff am Facebook, pentru entertainment folosesc tumblr iar pentru articolele interesante pe care le citesc mi-am reactivat contul Delicious.

Am ajuns ieri seară pe Ghencea. Dincolo de atmosfera mişto, dincolo de stadionul plin (aşa cum nu l-am mai văzut de la Steaua – AS Roma), dincolo de cântecele galeriei, erau tipele venite la meci. La tribuna a 2-a, la peluze, dar mai ales la tribuna 1.

Şi e mişto să vezi tipe la meci. Ce tipă nu şi-ar dori să audă „Muie Dinamo” răsunând din piepturile a 20.000 de bărbaţi?

Dar aseară, ca de obicei, am observat tot felul de domnişoare care veniseră la meci ca la teatru. Şi mă gândesc să le facem un instructaj ca să nu avem probleme la intrarea pe stadion. Aseară iar am auzit-o p-aia cu „e prima oară când vin la stadion, ce vreţi să fac?”.

• iubita mea, când vii la stadion, în primul rând nu vii pe tocuri. Nu vii pe tocuri şi nici in fustă. Adidaşi, maxim sandale. Pantaloni.
• nu stai să te machiezi ore întregi. Da, sunt câteva zeci de mii de bărbaţi, 22 dintre ei au o groază de bani, dar nu te ia nimeni acolo. Toţi am venit pentru fotbal.
• dacă tot suntem acolo, hai să vorbim şi de geantă. de care te poţi lipsi. Dacă eşti la meci nu îţi trebuie nici conturul de buze, nici fardurile, nici rujul, nici parfumul ăla mic pe care îl ţii în geantă. nu îţi trebuie mai nimic din ce ai tu în geantă. încearcă să n-o iei cu tine la stadion. Nu de alta, dar altfel s-ar putea să vedem meciul la televizor.
• da, las-o pe tanti aia să te controleze. aşa se face pe stadioane. ca să nu arunce lumea cu chestii pe teren.
• odată aşezaţi la locurile noastre nu te apuca să mă întrebi cu voce tare ce echipe joacă. dă prost, mai ales pentru mine. iar după ce începe meciul nu mă întreba care sunt ăia cu care trebuie să ţinem. înţeleg că ţie îţi par foarte feminine întrebările astea, dar păstrează-le pentru televizor.
• dacă nu înţelegi nimic din meci, te rog nu-mi spune că te-ai plictisit. încearcă să pari preocupată.

Dacă femeile ar respecta măcar lucrurile astea de mai sus, lumea ar fi un loc mai bun.

Adică să ne vedem şi de treburi.

De când am terminat facultatea şi n-am luat licenţa, am fost în vacanţă. O vacanţă care m-a relaxat şi m-a omorât, puţin câte puţin.

M-a relaxat pentru că o lună jumate am fost blogger, am participat la o grămadă de evenimente faine şi dimineaţa m-am trezit doar cu o problemă în cap: ce să mai scriu azi pe blog?

M-a omorât pentru că eu nu sunt obişnuit să stau. Nu sunt obişnuit să nu fac nimic perioade lungi de timp. Nu prea ştiam să vegetez. Nu credeam să-nvăţ a dormi vreodată după-amiaza cu regularitatea cu care am dormit în luna asta jumate.

Dar după cum aţi observat, în ultimele zile am scris mai puţin pe blog de unde rezultă că am muncit mai mult. Diverse chestii cu care am rămas în urmă, proiecte viitoare şi o parte din alea vechi.

Acum, dacă îmi daţi voie, eu o să mă întorc la treburile mele şi o să scriu pe blog doar când apuc (destul de rar pentru un blogger, destul de des pentru un om ocupat).

Şi am scris postul ăsta nu pentru că aveam ceva de zis, nu că aş renunţa la blogging, nu că mi-aş pensiona blogul cum fac alţii, dar chiar nu voiam să scriu despre brandul de ţară.

Hai, nu plecaţi din faţa monitoarelor că urmează Friday’s Series News, un nou episod din Arhangheli şi a mî dî.