Casual stuff

Eu sunt.

Mereu m-am descurcat la examene şi lucrări, dar niciodată n-am excelat în domeniul copiatului. În liceu „m-am înhăitat cu golanii” şi am mai rezolvat nişte ameninţări de corigenţă cu ceva inspiraţie. Dar până atunci şi pe perioada facultăţii am candidat cu succes la titlul de „cel mai prost din curtea şcolii”. Şi nu zic de momentele alea în care profesorul se punea la catedră cu revista în faţă invitându-ne să trecem cu notă mare (n-au fost cazuri nici la liceu, nici la facultate, Doamne Fereşte!; povestesc de la grădiniţă acum).

Zic de momentele alea în care supravegherea e destul de strictă încât să nu stai cu cartea sub bancă, dar îndeajuns de lejeră încât să poţi copia. Ei momentele astea s-au transformat în restanţă. Şi nu pentru că n-aş avea colegi binevoitori. De multe ori s-a întâmplat să mă tragă ei de mânecă: hai mă că-ţi zic eu, ia şi scrie; ia mă ciorna mea şi bagă mare; schimbă şi tu numărul şi ia de la mine. Doar că în situaţii de genul ăsta mă apucă duioşia şi grija faţă de coleg: lasă, scrie tu că mă descurc eu; nu-ţi face griji, trec eu până la urmă.

De ce stau aşa prost la capitolul copiat n-aş putea să spun. Dar îmi aduc aminte o fază care vă poate lămuri: eram în clasa a 4-a (sau a 5-a) la Religie. Lucrare de control. Nu ştiam nimic aşa că m-am ghidat după colega din faţă. Şi m-am ghidat atât de bine, încât după corectură au ieşit două lucrări cu numele colegei. Din păcate scrisul era diferit şi eu nu-mi primisem lucrarea. M-am concentrat aşa mult să copiez, încât am copiat cu nume cu tot.

În vreo 10 minute trebuie să plec la examen, dar nu puteam să las postul ăsta nescris. Pregătindu-mă intens la Strategii de comunicare interpersonală (pentru restanţă), am descoperit că unele lucruri se potrivesc şi cu viaţa reală.

La carte scrie aşa: tendinţa actorilor sociali rezultată în urma unei definiri false a situaţiei de a se conforma prescripţiilor scenariului construit la nivelul imaginarului colectiv, validând, astfel, noul înţeles atribuit acţiunilor şi modelând contextul conform determinantelor sale.

Şi ca să-mi şi explice, tot cartea zice că e vorba par exemple de evreii care erau văzuţi drept oameni necinstiţi care făceau camătă şi lucruri în afara legii. Asta în condiţiile în care era interzis negoţul cu evreii, deci ei erau împinşi în afara legii.

Şi astfel, preocupat de internet cum mă ştiţi, mă gândeam eu la săracii spammeri, care ei de fapt n-ar fi spammeri, daca societatea nu i-ar marginaliza considerându-i spammeri. Nu dau nume, că iar se supără Sorin Rusi pe mine (pe bună dreptate, ţinând cont că a devenit băiat serios, iar LaptopNews e un proiect simpatic – dar zicem că eu i-am dat link şi el admite trecutul zbuciumat şi toata lumea e fericită).

Oricum, îmi place partea asta de psihologie socială, iar dacă iau şi examenul o să-mi placă şi mai mult 😀

M-am săturat de iniţiative legate de online. Şi mi-am propus să particip la cât mai puţine în perioada următoare. Am fost la lansarea Kaspersky PURE pentru că ştiu cât a muncit Carmen pentru asta. Ştiu foarte bine toate nopţile pierdute cu cartea în mână până să ajungă la Olimpiadele Comunicării, ştiu toată pasiunea pe care a pus-o în proiectele Kaspersky ulterior.

Diseară un alt om „de soi” începe ‘un ceva al lui’. Şi pentru că Piatra Neamţ e cel mai frumos oraş din România (nu-i aşa, Adi?), n-avea cum să dea decât oameni la fel de faini. Toma dă drumul azi (miercuri, 5 mai) la Clubul Bărbaţilor, o iniţiativă care se anunţă a fi mişto. Nu vă promit că o să vă placă. Dacă sunteţi la fel de sătuli de evenimentele online, ca şi mine, o să ridicaţi o sprânceană a neîncredere. Dar am eu un feeling că Toma o să facă ceva special, că aşa-s moldovenii, pun suflet.

Pentru că am pile, ştiu ceva surprize, dar nu cred că am voie să le divulg, aşa că nu zic nimic şi o să revin cu un post după eveniment. Până atunci, ne vedem pe Mătăsari 17 🙂

În momentul de faţă jocurile sunt făcute în Premier League. Totuşi, există şanse matematice ca Liverpool să termine pe locul 4 iar Chelsea să iasă campioană. Pentru ca lucrurile astea să se împlinească, trebuie să se alinieze cam multe planete din diverse galaxii, dar cum bine ziceam în liceu adresându-ne colegei noastre botezate după numele vasului din „Toate pânzele sus!”, Speranţo, tu o să mori ultima!.

Tottenham a pierdut etapa asta, Man City a făcut egal. Să o luăm pe rând.

Tottenham pierde cu Bolton (e un calcul matematic, work with me), face egal cu Manchester City şi o bate pe Burnley. În final acumulează 68 de puncte.

Manchester City face egal cu Aston Villa, face egal cu Tottenham şi bate pe West Ham. În final acumulează tot 68 de puncte.

Aston Villa o bate pe Birmingham, face egal cu City şi bate pe Blackburn. Ajunge la 68 de puncte.

Liverpool bate tot (inclusiv pe Chelsea) şi ajunge la 68 de puncte.

Chelsea bate pe Stoke şi pe Wigan şi ajunge la 83 de puncte.

Manchester United face egal cu Sunderland şi bate în ultima etapă. 83 de puncte.

Iar de aici mai rămâne doar golaverajul. N-am vrut să mă gândesc şi la problema golaverajului, măcar să se întâmple toate nebuniile astea. Oricum… şi în privinţa golaverajului lucrurile sunt tare strânse.

Pe 9 mai presimt că o să urmărim cu sufletul la gură fiecare gol marcat.

Am 21 de ani (mulţi înainte – mulţumesc). Merg la şcoală de la 6 ani, 11 luni şi 2 săptămâni. Dacă n-ar fi trecut de miezul nopţii, aş face un calcul extrem de matematic şi aş afla exact câte luni de şcoală înseamnă că am în spate. Aproximez 15 ani. Eh şi în 15 ani de şcoală, mi-a fost dat să aud de sute de ori întrebarea din titlul.

Nu putea să ameninţe FSLI-ul că intră în grevă, că hop apăreau colegi cu întrebarea magică. Nu putea să iasă pe post un lider Alma Mater, fără să planeze incertitudini. Oamenii ăştia mă disperă în continuare. Ieri nu-ştiu-cine a anunţat că face grevă. O parte din elevi stau acasă, sau nu fac ore, deşi merg ca proştii la şcoală. Dar noi, noi ce facem? Noi răspundem la întrebări tâmpite venite de la studenţi chiulangii (şi nici nu se pune problema de chiul, că facultatea oricum nu e obligatorie, cred că pur şi simplu le plac grevele).

Ăsta a rămas reflex din şcoala generală şi liceu. Cum era rost de absenţe motivate, pac! şi elevul grevist. Ăştia erau aşa pafarişti încât nu realizau că oricum se fac recuperări. Sâmbăta. Şi în niciun caz nu făceau diferenţa între învăţământul pre-universitar şi cel universitar.

Sper ca în următoarele două zile să nu mă mai întrebe nimeni dacă se face şcoală. Pe urmă terminăm şi sper că la master n-o să mai aud „se face şcoală mâine?”

mă urmăreşte. Dar dacă eu nu vă urmăresc pe voi, sunt neam prost.

Pe twitter zic. Asta cu urmăreala pe twitter e mai ceva decât împrietenirea de pe facebook. Aşteptăm cu interes „spotuleţe” de la McCann în care să vorbească Paul Ipate despre urmăreală (şi bineînţeles, site-ul MareaUrmăreală.ro).

Dacă ne urmărim reciproc pe twitter nu înseamnă că suntem prieteni. În acelaşi timp, dacă nu ne urmărim, nu înseamnă că nu suntem prieteni. Texte de tipul „nu mă mai urmăreşte X, de ce s-o fi supărat pe mine” sunt cel puţin amuzante. E foarte posibil să nu se fi întâmplat nimic în relaţia voastră live, ci doar respectivul să nu mai aibă chef să citească despre ce-a făcut Steaua, Liverpool şamd.

Când faci cunoştinţă cu cineva, nu e obligatoriu să-i dai şi follow. Da, jucăm un şah împreună, dar scrii ca un idiot, sau eşti agramat, aşa că prefer să interacţionăm doar în faţa tablei. În acelaşi timp, dacă dai follow (presupunând că e un om fain şi scrie chestii mişto), nu trebuie să te aştepţi la follow back de curtoazie. Pe mine mă enervează astea cel mai mult. Frate, lucrăm în acelaşi birou, nu pot să nu-i dau follow. Eh na. Watch me!

Sunt o grămadă de cazuri în care am cunoscut oameni şi am început să-i urmăresc după o tonă de timp. Pentru că atunci a început să-mi placă ce scriau. Cum ar fi să citiţi blogurile tuturor celor pe care îi ştiţi?

Deci urmăritul pe twitter nu e o chestie de etichetă. Însă sunt şi lucruri de bun simţ pe care trebuie să le faci. Dacă vrei să dai un DM, asigură-te că-l urmăreşti pe cel căruia vrei să-i comunici ceva. Ca să-ţi poată răspunde tot în privat, altfel ajungi la o situaţie ca în cazul Manafu.

Bonus, dacă X nu te mai urmărea, şi îţi dă din nou follow, nu trebuie să-l tragi la răspundere: „ahaa, deci nu mă mai urmăreai, ticalos mic”. E valabil şi pentru unfollow „ia uite, X nu mă mai urmăreşte” –> aşa nu!

Şi cea mai tare: „Nici nu-l mai urmăresc pe X, i-am dat unfollow” ei na, l-ai pedepsit.

Sunt câteva chestii de common sense, nimic special, dar am simţit nevoia să le scriu aici.

sau altfel spus „lecturi rutiere”

Sâmbătă a avut Andreea ideea să mergem la some-aviatic-stuff în Giurgiu. Văzuse pe Metropotam şi cică ar fi fost mişto. Cu ocazia asta am descoperit că dacă vrei să ieşi din Bucureşti şi nu vrei s-o iei pe DN1 sau pe cele două autostrăzi, n-ai indicatoare. Aşa că ne-am rătăcit în Bucureşti. Mă rog, pe centură. 3 bucureşteni, într-o maşină care a mâncat asfalt de Bucureşti zeci de mii de kilometri, ne-am învârtit destul de mult până am ieşit pe E85.

Dar odată ajunşi pe drumul bun, am început să recităm poezii de pe telefonul mobil cu un entuziasm care l-ar face invidios şi pe Ciubotaru. A fost ziua Coşbuc, cu Paşa Hassan, El Zorab, Moartea lui Fulger, Noi vrem pământ şi.. altele.

Au urmat şi discuţii pe tema fiecărei poezii, de parcă eram în liceu.

N-am ajuns la mittingul aviatic, dar am recitat poezii şi tind să cred că avioane o să văd mai curând decât o să citesc poezii.