Casual stuff

Dacă cumva aţi intrat în posesia filmuleţului din 1999 când m-am bătut cu Dan Voinea de la mine din clasă pentru că îmi luase locul din banca a 2-a, în laboratorul de tehnologie, vă rog foarte frumos să-l ştergeţi. Altfel, peste câţiva ani, s-ar putea să ajungă la presă şi să mă discrediteze. Vă rog mult. Şi să ştiţi că el a dat primul.

La invitaţia lui Bogdan Th. Olteanu o să mă joc puţin cu poziţionarea şi comunicarea pentru un business online. Deşi mi-ar fi fost foarte uşor să analizez  unul din proiectele mele ( InConcert.ro, No3.ro sau ADif.ro) am ales ceva apropiat de domeniu.  Sper să nu se supere nimeni, e o analiză cât se poate de obiectivă 🙂

DivercityCafe.ro

Poziţionare: Momentan Divercity Cafe se poziţionează ca blog de muzică şi filme, încercând permanent să vină cu materiale în premieră şi exclusivităţi, după modelul liderului de piaţă, Monden.info. În loc să-şi consume energiile într-o luptă surdă cu concurentul direct, ar trebui să accepte pentru moment realitatea şi să încerce să se poziţioneze în conformitate cu aceasta. Adică să se poziţioneze ca challenger, second best. Nu e o idee originală, fiind (cred) prima dată folosită în anii ’60 de Avis Rent a Car. La momentul respectiv Avis era a doua companie de închirieri, după Hertz. Şi aşa s-au şi poziţionat dând naştere celebrului slogan „We try harder”.

Pentru că Monden.info este nr.1 la trafic, abonaţi la feed, urmăritori pe twitter, primul blog de muzică vândut etc., nu cred că este discutabilă poziţia de lider. Prin urmare, de ce să nu te poziţionezi ca second best? Iar de aici se poate schimba întreaga strategie, de la comunicare la content şi tot ce ţine de evenimentele conexe. Recenziile sau editorialele pot merge pe ideea „Second opinion” pentru a încerca să câştige din cititorii care preferă Monden.Info. „Ai citit despre evenimentul X? Vrei o a doua părere? Hai pe divercity cafe”.

De asemenea, la partea de videoclipuri şi fotografii de la filmări ar putea să renunţe la multele premiere şi exclusivităţi care coincid cu materialele de pe monden.info şi în schimb să le poziţioneze ca fiind „on second thought”, mult mai ample, mult mai gândite.

În ceea ce priveşte evenimentele conexe, se pot organiza lucruri mergând pe aceeaşi idee de profunzime. Se pot organiza întâlniri de analiză pe diverse teme. De exemplu evoluţia artistului X. Se pot urmări/asculta materialele artistului în cadrul respectivei întâlniri ca apoi să fie discutate de cei prezenţi. Prin întâlnirile care au ca temă diferiţi artişti (fără să îi aduci în carne şi oase, cum face concurentul direct) se pot antrena comunităţile formate în jurul respectivului artist (fancluburi, forumuri etc).

Comunicarea Schimbând poziţionarea se poate comunica pe o perioadă destul de lungă ideea de „second opinion in music”. Comunicând că eşti second best nu e un sfârşit de lume dacă pe lângă asta spui că materialele tale sunt mai lucrate, mai gândite etc. Poţi comunica faptul că nu viteza este punctul forte, ci capacitatea de analiză.  Prin urmare: „suntem pe locul 2, dar ne străduim mai mult, materialele noastre sunt mai ample, nu sunt în premieră dar sunt de calitate”. Cam asta ar trebui să comunice.

Închei dând leapşa mai departe, unor junioare mai tinere, de la anul 2: Alexandra, Teo şi unui „veteran” în domeniu, Adi. N-am dat link la postul lui Claudiu Gămulescu pentru că nu vreau să mă înscriu în concurs. I don’t really like him.

PS: Sper să nu se supere pe mine nici Pyuric pentru că am oferit consultanţă concurenţei, nici Delia (de la divercity)  ;))

Duminică seară am avut ocazia să-i văd pe cei de la Pink Martini live. Aşteptam de mult concertul ăsta, de 2 ani şi  pe lângă asta a fost şi un sentiment tare ciudat… să ştii că trebuie să te bucuri de fiecare moment pentru că următoarea ocazie se va ivi probabil abia în câţiva ani. Aşa că duminică seară am stat aproape non stop cu ochii pe scenă încercând să nu pierd niciun detaliu. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată chestia asta, deşi am fost la o grămadă de concerte, peste 100. Şi asta doar în ultimii doi ani 🙂

După ce am alcătuit setlistul mi-am aranjat melodiile în ordinea respectivă în player şi am ascultat din nou. Şi mi s-a părut perfect. Un concert tare „rotund”.

Recenzia o puteţi citi aici.

Dacă n-o scriam pe În Concert.ro (şi dacă aveam voie) m-aş fi înscris la concursul „Blogger la concert” pe care tocmai l-am lansat. Dăm un hard extern portabil WD de 250 de gb care mi-ar fi şi mie tare folositor :X

De câte ori se pune problema utilizării internetului în cercul meu de cunoscuţi sunt două tabere de extremişti: cei care dezaprobă total această pierdere de timp care te face să-ţi muţi viaţa în mediul virtual şi cei care aprobă şi sunt părtaşi la tot ce ţine de internet. Ăştia din urmă, printre care şi eu, o dau în extrema cealaltă, a dependenţei.

Şi pornind de la comentariile din postul ăsta mă gândeam că lumea nu prea vede calea de mijloc. „nu-mi trebuie internetul, mă descurc foarte bine offline” zice Irina. „Nu se poate fără net, pe net e totul” zic eu 😛

Băi dar cale de mijloc ştiţi că există? Şi n-o spun pe teorie, ci pe practică. N-o spun ca vorbă din popor, ci pentru că aşa e! Dar să trecem la exemple:

(o să separ din start oamenii care lucrează pe net. dacă sunt dedicaţi, acolo e şi casa şi masa şi tot. gândiţi-vă doar la arheologii care trăiesc pe şantier. e pasiunea şi munca lor în acelaşi timp)

– încep cu colegii mei de facultate pentru că mă adresez în special găştii mari de CRPişti care blamează internetul şi se dezic de el;

Adi Zăbavă nu poate fi numit un power user pe net. Cu toate astea are un blog. Pe care şi scrie din când în când. Şi are şi twitter cu care comunică atunci când vrea. Şi cu toate astea Adi nu stă mult pe net. Dar a înţeles că atunci când se întâmplă ceva, e mai probabil să afle de pe net înainte să afle de la TV (pentru că pe net informaţia e brută şi în timp real). A înţeles că se răspunde mai uşor la un reply pe twitter decât la un mail şi că atunci când vrea să discute politică poate să o facă cu un grup mare de oameni fără să se mişte din faţa televizorului. (eu mereu mi-i imaginez pe adi, chinezu şi alţi câţiva twitterişti „politicieni” cum comentează în sala de plen şi cum chicotesc la ce zic aleşii poporului. i-ar da afară instant. dar aşa au cum să se desfăşoare fără să facă zgomot 🙂 )

Dacă Adi vi se pare totuşi molipsit cu internetul, să-l luăm pe DPD. Care abia dacă apare pe twitter, dar ştie ce se întâmplă, e la curent. Şi comunică atât cât simte nevoia. Şi scrie şi el pe blog, şi deşi e o prezenţă foarte discretă, e conectat. Dan a înţeles că nu e musai să stai pe net dar e util.

Dintre oamenii cunoscuţi (sau, mai bine zis, care ar trebui să vă fie cunoscuţi) vin cu 3 exemple relevante pentru „cum să foloseşti internetul doar cât ai nevoie şi să nu devii freak”: Ştefan Stroe, Răzvan Mătăşel şi Sorin Trâncă. Sunt oameni care îşi anunţă proiectele pe twitter, analizează campanii pe blog şi chiar dialoghează cu studenţii atunci când e cazul. Şi nu stau excesiv de mult pe net. Deci se poate, da? 🙂

Aş putea să scriu pe blog un post despre cât de naşpa este BRD. Şi aş putea să povestesc cum am fost luna trecută să-mi închid cardul şi tanti de la ghişeu (după o oră de aşteptare) mi-a zis că nu poate să-mi închidă şi contul. Şi că pentru asta trebuie să vin peste o lună fix. Şi atunci eu am întrebat: fix fix? Da, fix, adică pe 19. Boon, vin pe 19. Şi mi-a dat banii pe care îi mai aveam pe card şi mi-a oprit o grămadă din ei (vreo 15 ron) cu menţiunea: Haideţi că v-am oprit bani destui, nu trebuie să mai plătiţi nimic luna viitoare, doar închidem contul.

Şi aş putea să mai spun că azi am fost şi mi-au mai cerut 9 lei taxă de şmecher pentru că ei de fapt mâine închid contul şi, citez: Dacă cumva apucă să se ia comisionul mâine, ce facem? Deci mi-au luat banii pe probabilităţi. Nice.

Şi aş fi putut să mă cert cu ele acolo, să cer o discuţie cu şeful lor, să fac scandal, să mă bălăcăresc şi să mă enervez. Pe urmă să vin acasă şi să scriu un post lung în care să fac SEO pe cât de naşpa e BRD, Emi Gal style.

Dar n-o să fac asta.

Uitându-mă acum peste posturile ultimelor zile, mi-am dat seama că scriu numai prostii. Ce-am fost şi ce blogger am ajuns.  Două posturi cu clipuri, două recenzii de evenimente online, o poantă, două – trei posturi personale şi cam atât. Au trecut luni bune de când n-am mai pus un post la categoria De soi.

Mai rămâne să povestesc şi eu întâmplări din faţa blocului sau auzite la coadă la pâine şi să-mi fac cărţi de vizită cu Alex Ciucă – Blogger.

Din fericire există în blogosfera asta două domnişoare care s-au reapucat de scris ca să contrabalanseze cantitatea de prostii pe care le debitez eu. Le găsiţi aici şi aici, de la L la M.

Sau:

Dan Bălan şi-a făcut piesă la videoclipul filmat de curând.

Sau:

Dan Bălan a fost entuziasmat de succesul videoclipului său şi s-a hotărât să-i facă şi piesă.

Pentru că asta nu e piesă cu videoclip, ci invers. V-aţi prins voi. Cică e acelaşi tip care îi face clipurile lui Jay Z. Din partea mea putea să-i facă şi lui Jean de la Craiova clipurile, dacă ăsta i-a ieşit aşa, e de ajuns.  De departe cel mai tare clip din ultimii ani. Şi nu numai tipele sunt cauza. Că tipe avem şi noi, important e cum le folosim, right? 🙂

Am crezut iniţial că e mişto piesa şi mi-am luat-o s-o ascult pe repeat. Dar dacă nu mă uit şi la clip degeaba.