Casual stuff

Ai mei mi-au spus întotdeauna că nu-i bine să faci afaceri cu prietenii. Că sigur te cerţi, că unu ajunge să-l fure pe celălalt, că oamenii sunt egoişti şi nu vor să iasă totu bine, ci să iasă pentru ei bine… şi tot aşa.

La polul opus se află unii oameni, nu dau nume (ca de obicei), care cred că ar fi cel mai mişto lucru de pe lume dacă ar pune pe picioare o afacere cu prietenii. La modul la care o gaşcă de prieteni împarte sarcinile în funcţie de abilităţile fiecăruia: unu duce gunoiu, altu face vânzări.

Am încercat să-mi ascult părinţii, mai ales că nu aveam ţeluri comune aproape cu niciunul dintre prietenii mei. Numai că am ajuns de-a lungul timpului (prin diferite conjucturi) să lucrez şi cu câţiva prieteni. Şi mă gândeam îngrozit că o să ajungem să ne certăm sau că o să se întâmple cine ştie ce. Dar marea problemă e că nu mai apucăm să discutăm altceva în afară de proiecte. Şi e o senzaţie tare ciudată când sună telefonul şi cu toate că te caută una din persoanele dragi îţi vine să arunci cu el pe fereastră (cu telefonul, desigur 😛 ).

Oricât ai încerca să separi lucrurile, ajungi să vorbeşti numai şi numai despre proiecte, să te frămânţi şi să te cerţi uneori. Şi dispar dintr-o dată momentele de caterincă, discuţiile privind aia mică, noua cucerire sau ce mai fac părinţii. Apar în schimb deadline-uri, planuri, proiecţii pe următoarele 6 luni şi multă muncă. Şi te trezeşti că nu mai ai prieteni ai doar colegi sau parteneri. Şi e cam trist.

Şi n-au tras.

Azi am tras cu arma pentru prima oară. Cu gloanţe adevărate and shit. Asta în condiţiile în care eu nici la FPS-uri nu-s prea bun. De tras cu alt fel de arme mai mult sau mai puţin letale nici nu se poate pune problema. Nici măcar prin parcu de distracţii n-am tras cu puşca.

Când am primit invitaţia de la Anca am zis că e la mişto faza cu gloanţe adevărate sau că o să ne aducă o gaşcă de anti-terorişti să ne facă vreo demonstraţie. Mare îmi fu mirarea (ca s-o dau în stilul snoavei) când m-am trezit în mijlocul unui instructaj de tras cu arma (a se citi: am întârziat pentru că Bucureştiul e organizat aiurea şi pe o parte ai numarul 100 iar pe cealalta numărul 29).

Anyway… era un nene care ne explica cum o să tragem noi cu gloanţe adevărate. Şi am tras. Tudor Totolici a ieşit pe primul loc, eu pe 2 şi Adi Ciubotaru & Bobby Voicu tot aşa doar că la coadă.

Au fost acolo mai mulţi bloggeri cunoscuţi, A-listeri, o parte din echipa Monden Info şi… eu :))

Eu aş fi vrut să întreb la un moment dat dacă se poate să nu tragem dar m-am abţinut :)) Şi aşa m-am ales cu premiul I (pentru că Tudor Totolici a tras în afara concursului).

Toată chestia s-a întâmplat pentru că UTV a lansat jocul online I DARE U. Campania este făcută cu ajutorul echipei MBDragan iar noi am tras în poligonul UTI care e pe la piaţa sudului.

Au scris: Pyuric pe Monden.info, Buddha la el pe blog, Adi Ciubotaru, Andy Mihail, Bobby, Corina, Florin Avram, Alexandra Ivan pe Apropo.ro si pe blogul personal, Bimus – cu videologul sau, episodul 24 şi o să actualizez pe parcurs.

Şi prin extensie, de ce a fost mai mişto la BeerTweetMeet decât la Optimism2009.

N-o să stau să povestesc ce mişto a fost aseară la bere cu twitterimea pentru că o să scrie despre asta jumătate din blogosferă.

Nu pot să spun cum a fost la Optimism2009 pentru că nu m-am dus. Nu mi-a plăcut deloc abordarea lui Manafu, m-am simţit tras pe sfoară.  Totuşi, pentru că am încredere în opinia Mirunei, o să spun că n-a fost un eveniment prea mişto.

Şi din punctul meu de vedere, asta se datorează faptului că Optimism2009 a fost un fake. Eu chiar am crezut la început partea cu „hai să facem un eveniment despre optimism, ceva făcut doar de dragu de a vorbi despre optimism”. Îmi imaginam un eveniment care să nu fie la HoJo ci în Herăstrău.  Când am aflat faza cu pufuleţii Gusto, am trecut şi peste simpatia pentru Căpănescu şi am renunţat să particip. M-am simţit plasat într-un powerpoint alături de nişte bugete de marketing şi nişte previziuni de vânzări pe următoarele 6 luni. Cine ar fi venit la un eveniment despre pufuleţii Gusto? Nimeni.

În concluzie, nu mi-a plăcut deloc abordarea cu ideea venită pe moment şi care de fapt era plănuită de cine ştie cât timp. A fost un fake tot evenimentul. Dacă sponsoriza Ursus sau orice alt brand care nu avea selling proposition optimismul (poziţionare care îmi pare uşor tâmpită, btw), era ok. Dar să încerci să-mi bagi pe gât pufuleţi la modul: uite, hai să vorbim despre optimism…. ah ce coincidenţă! noi suntem pufuleţi optimişti… tnx, but no tnx.

Pe de altă parte, BeerTweetMeet, evenimentul cu 6 e-uri a pornit chiar dintr-o joacă. A aruncat JustF0rFun o idee şi aia a fost. Sigur, au pus umărul mai mulţi oameni, dar s-a ajuns într-o săptămână la cel mai mişto eveniment cu bloggeri la care am participat vreodată.

Cred că e dovada clară că nu e nevoie de un plan elaborat cu mult timp înainte ca să iasă un eveniment foarte mişto. Sigur, o conferinţă e altă mâncare de peşte, ştiu, am organizat. La bere a fost mai simplu. Poate tocmai d’aia n-ar trebui să mai facem atâtea conferinţe şi să ne îndreptăm atenţia şi pe fun. Sunt convins că un BeetTweetMeet cu berea de la un brand (oricare ar fi el) şi pufuleţii de la Gusto ar fi fost mult mai folositor pentru Gusto.

Aştept însă cu MARE interes o conferinţă (venită din senin, desigur) pe teme de glume „duminicale” sponsorizată de berea Azuga. Ca să înţelegeţi, citiţi aici.

UPDATE: m-am înşelat în ceea ce priveşte partea cu pregătirea prealabilă a evenimentului în colaborare cu Gusto. A fost o nimereală. Totuşi, cred că trebuia evitată colaborarea tocmai pentru a nu exista suspiciuni. Şi în continuare, optimismul mi se pare o poziţionare tâmpită pentru Gusto. Îmi pare rău că trebuie să critic munca unui planner, dar asta e părerea mea şi o respect :))

——————

*o sa explic in curand.

Mâine scap de sesiunea de vară 2008 – 2009. Adică intru oficial în anul 3 si mă pregătesc să termin facultatea.Vineri am trecut pe la liceu şi nu-mi venea să cred cum s-au dus zilele. Parcă ieri eram noi acolo.

Vineri am fost la concertul Kraftwerk şi a fost foarte tare. Recenzia e aici.

Şi pentru că mai sunt câteva ore până la deadline, hop şi eu la Concursul LG, organizat pe blogul lui Bobby Voicu, concurs în cadrul căruia se pune la bătaie un LG LCD LH5000.

Şi tot zilele astea am trecut pe la Street Delivery pe Arthur Verona. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera, mai ales când ne-am apucat să vindem supă în cadrul programului Paşi pentru viaţă. La platane eram eu cu  Simona şi Gabi dar ne-au susţinut Bobby, Adrian Ciubotaru, Nihasa, Gogu Kaizer, Claudia Sofron, Geo ATreides, Etherfast, Raluca, Copolovici, Buddha şi Corina.

E posibil să fi ratat pe cineva, deşi am luat de la Buddha lista şi am completat şi eu.

Dacă stau să mă gânesc la poveştile prietenilor mei, contactul meu cu internetul nu e deloc spectaculos. Nu implică nici sume fabuloase plătite, nici recorduri de trecut prin cine ştie ce cărţi. E o relaţie pe care am construit-o în timp, încetul cu încetul.

Calculator am avut de pe la 11 ani, destul de târziu. Multă lume avea PC de câţiva ani şi eu am sărit peste 586, 686 şi miracolul Pentium.

M-am trezit cu minunea în casă într-o zi când am venit de la şcoală. Mi-l amintesc şi acum pe Emil, prietenul lu tata care butona concentrat. El era specialistul în calculatoare la momentul respectiv. Mult timp el a reprezentat sursa mea de inspiraţie. Ce-i drept, omul era în domeniu, doar lucra la farmacie :))

Dacă nu mă înşel, am avut parte de un Pentium 3, cu un procesor Intel Celeron pe care l-am folosit muuultă vreme. La momentul respectiv era foarte şmecher calculatorul mai ales că avea Windows 98 second edition. Citeşte tot articolul

La RoTwitter Conference s-a discutat mult despre zgomot şi informaţia de care n-ai nevoie. Şi în general despre cantitatea uriaşă de informaţie.

Toată lumea a sărit în sus când s-a aflat că ne vor fi ascultate telefoanele. Cum? Să ştie cineva ce vorbesc eu la telefon? E violarea intimităţii!

Curat violarea intimităţii!

Şi problema era, se pare, că aveam parte doar de o violare a intimităţii şi nu de o relaţie stabilă şi de durată de tipul Big Brother.

În momentul de faţă avem un individ X. Dacă suntem legaţi prin toate felurile posibile de acest individ X, putem afla totul despre el prin (cu liniuţă de la capăt):

• Statusul de pe messenger
• statusul de pe facebook
• twitter
• poze de pe hi5, comentarii etc
• poze de pe facebook
• blog
• comentarii de pe alte bloguri
• posturi de pe alte bloguri.

Şi aşa se ajunge la situaţii în care te întreabă cineva ce-ai mai făcut în ultima vreme şi pe măsură ce-i răspunzi omul îţi zice: ah da, ştiu, am văzut pozele pe facebook. Da parcă citisem ceva pe twitter. Da, ştiu de pe blog.

And so on. Şi am ajuns să mă mulţumesc să citesc pe bloguri, twitter şi facebook ce fac oamenii cu care nu reuşesc să mă văd prea des. Telefoane nu dau că sunt ascultate şi Doamne fereşte să afle cineva ce fac.

dada… am fost! Unde? La conferinţa aia despre care vorbeşte toată lumea pe twitter şi pe bloguri – RoTwitter Conference. Buddha are un articol imens pe tema asta.

A fost mişto. Aşteptăm ediţia a doua. Mi-a plăcut foarte mult ce-a zis Răzvan Exarhu. Mi-a adus aminte de perioada în care lucra la ProFm.

În rest toate bune. Dacă citiţi postul lui Buddha vă lămuriţi.

Iar eu o să rămân un fiţos după standardele lui BobbyVoicu pentru că n-o să pot urmări câţi oameni mă urmăresc aşa că vă rog să nu mă mai urmăriţi :))

Să nu vă speriaţi, am făcut eu nişte „numere de magie” şi am reuşit să şterg folderul cu imagini aşa că am avut nevoie de backup. Şi astfel s-au pierdut câteva comentarii. Dane, stai liniştit, găzduirea e ok, eu sunt ăla defect :-j