Tot plimbându-mă prin excursiile astea, mi-am dat seama că România e un loc foarte trist, care încă trăieşte în trecut. Dacă excludem oraşele mari, în care orice metru pătrat de pământ e exploatat, ne trezim într-o mare ruină a comunismului. Nu există sat care să nu aibă măcar nişte sere părăsite. Nu există orăşel care să nu aibă o fabrică de ceva care să fi fost închisă de ceva timp. Nu există oraş sau „muncipiu” care să nu aibă vreo clădire părăsită în care exista un institut. De orice.
Avem parte ori de România lui „aici era”, ori de una mai puţin dramatică, cea a lui „aici au fost şi acum este”.
Dar în mare parte e trist. Aici era cooperativa, aici era căminul cultural, aici era fabrica de ace, aici era întreprinderea de cizme. Părinţii şi bunicii noştri au trăit 50 de ani în preajma unor chestii care au devenit brusc nefolositoare după căderea comunismului. Sau erau deja.
