IN Educatie&Literatura

Încep pre-înscrierile la programele de Master şi ocazia asta vă recomand Masterul pe care îl urmez eu, Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă (sec. XIX – XXI). Admiterea se face pe bază de dosar + interviu, sunt 12 locuri la buget şi 30 la taxă. Dacă aţi mai făcut un master deja, vă încadraţi doar pentru locurile la taxă. Dar vorbim de 5000 de lei pe an, nu e o avere.

Iar beneficiul aceste investiţii mi se pare major. Am mai spus-o aici pe blog, cred că un master ar trebui făcut după 30 de ani, când ţi se mai aşază lucrurile în minte. 

Masterul de Istoria Mentalităţilor este o „co-producţie” între Istorie şi FJSC, adună profesori de la ambele facultăţi din UniBuc. Până acum highlight-urile mele sunt un curs de producţie şi montaj video (care se întinde pe 14 săptămâni şi care ar fi un motiv suficient de bun pentru acest Master chiar dacă ar fi singurul lucru bun de acolo – dar nu e), un curs de Istorie, memorie şi mentalităţi în care am învăţat un pic de metodologie pe studierea istoriei şi gândire critică de istoric. Plus o istorie a cinematografiei axată pe filme cheie care au influenţat cultura şi o istorie a artei şi muzicii în epoca modernă şi contemporană. Acest ultim curs este susţinut de o profesoară din SUA, doamna Camelia Lenart, care a venit cu un Fulbright Award în România, doar pentru 6 luni, aşa că n-o să mai fie şi anul viitor în programă. Dar cine ştie ce le rezervă viitorul studenţilor de anul I. Citeşte tot articolul

IN Teatru

Cultura nu e susţinută suficient în România. Însă n-aş zice că Bucureştiul este cel mai vulnerabil oraş din punctul ăsta de vedere. Cred că Ciprian Ciucu a identificat corect un mare painpoint al Capitalei: exceptând Festivalul Enescu, nu are niciun mare eveniment cultural. Nu există niciun eveniment de talie internaţională. Ce-i drept, nici alte capitale din Europa nu prea au. Berlinul are Berlinale, Budapesta are Sziget, Edinburgh are luna august cu toate festivalurile (o să revin cu articol separat). 

Alţii sunt buni pe sport. Parisul are Roland Garros, Londra are Wimbledonul, Madridul are Mastersul. Sunt evenimente uriaşe, care adună oameni din toate colţurile lumii. Nu mai vorbim de atracţiile punctuale ale fiecărui oraş, de muzee, de alte obiective de vizitat. Citeşte tot articolul

IN IT

Shazam a revoluţionat piaţa în momentul în care a apărut, însă, pentru mine, ultimii ani au adus nenumărate situaţii în care mă trezeam spre finalul unei piese că îmi place şi aş vrea să ştiu ce este. Nu m-am obişnuit să folosesc shortcutul din meniul de Android, mereu deblocam telefonul, deschideam aplicaţia, dădeam click pe Tap to Shazam. Vreo 3 secunde pierdute.

Apoi s-a întâmplat ce era normal să se întâmple, Google a integrat o funcţionalitate similară direct în Google Pixel. Se numeşte Now Playing şi merge mai bine decât Shazam. Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Prin ianuarie 2024 am instalat mașina de spălat vase. Modelul ăsta incorporabil de la Electrolux, merge excelent, recomand. O folosim uneori și de două ori pe zi, că poate uneori avem o cană și alteori o farfurie de spălat, doar n-o să ne apucăm să le spălăm de mână, ca barbarii (glumesc, desigur).

Încă de la instalare a fost o problemă cu unul dintre piciorușele de susținere a feței din lemn, nu mai știu exact de la ce a pornit. Poate am dat eu niște găuri mici și am lărgit prea mult spațiul de șurub, poate era deja o gaură acolo, chiar nu-mi mai amintesc care era problema. Cert e că acel picioruș avea un mic joc. Nefiind presiune foarte mare pe el, nu era o problemă așa mare. A ținut 2 ani și ceva, până când n-a mai ținut.

Și long story short, l-am reparat în vreo 20 de minute. Dar a durat așa puțin pentru că am avut toate sculele de care aveam nevoie. Mai întâi am dat fața de lemn cu o filetantă, apoi am dat o gaură în locul acela, ca să intre un cep din lemn (aveam și cepul). L-am lipit cu niște aracet de la Moment, apoi l-am tăiat cu un fierăstrău pendular (cu care dezmembrez și bradul de Crăciun). Într-un final am prins înapoi piciorușul și acum pare că stă mai bine decât celălalt. Am montat ușa la loc cu filetanta și m-am dus la Antonia ca să mă laud ca orice soț care a făcut ceva prin casă.

Cum procedam dacă n-aveam filetantă, șpiral sau fierăstrău? Habar n-am. Cu filetanta era mai simplu, că oricine are o șurubelniță prin casă. Dar un fierăstrău tot mi-ar fi trebuit, șpiral la fel și o bormașină dacă n-aveam filetantă (eu am și bormașină dar mi s-a părut overkill să o folosesc).

Gaura mare este de la balama, înainte de mașina de spălat vase exista un corp de mobilă care a fost folosit câțiva ani în poziția aia.

IN Casual stuff

Antonia a primit de la tata un aparat foto pe film acum câţiva ani şi a început să facă poze cu el. Am luat nişte filme alb-negru, ne-am jucat amândoi cu diferite cadre. Şi am tot zis că mergem să le developăm cândva.

Până la urmă am ajuns la isopatrusute şi am lăsat 3 filme la ei, două alb-negru şi unul color. Din păcate, filmul color n-a ieşit. Probabil că a fost de vină temperatura la care l-am ţinut după ce l-am scos din aparat, sau faptul că am aşteptat prea mult până să mergem cu el la developat. Who knows. Citeşte tot articolul

IN Filme

Am văzut primul trailer din seria Harry Potter pe care o dezvoltă HBO şi mi-a confirmat ce bănuiam: nu-mi place ideea de a vedea noi actori în rolul unor personaje cu care am crescut.

Pare bine făcut şi este ideal că vor fi cel puţin 7 sezoane cu câte 8-10 episoade. Asta înseamnă cam 6-7 ore de film, timp suficient să dezvolţi anumite subiecte din carte. Asta dacă vor să meargă pe firul cărţilor, că acţiunea pare să fi fost un pic adaptată la zilele noastre. Harry este bullied la şcoală, merge cu metroul prin Londra, profesorul Plesneală este jucat de un actor de culoare şi multe alte mici amănunte. Citeşte tot articolul

IN Filme

Filmul de scurtmetraj (sau mediu-metraj, după standardele din Europa) „Two people exchanging saliva” a luat premiul Oscar anul acesta la categoria scurtmetraj alături de un alt film. E o egalitate care se întâmplă foarte rar la Oscaruri.

Filmul a fost urcat de The New Yorker pe canalele lor de Youtube şi Vimeo şi vă recomand să-l vedeţi, are doar 36 de minute. Nu pentru că e creat de Natalie Musteaţă, o regizoare de origine română, ci pentru că este cu adevărat interesant. Mă mir că este lăsat la liber pe internet, de obicei scurtmetrajele se văd doar prin festivaluri şi apoi putrezesc printr-un sertar al regizorului. Citeşte tot articolul

Meniu