Am reuşit să-mi adun gândurile după Festivalul Internaţional de Circ de la Sibiu. Da, aţi citit bine, de Circ! Pentru că anul ăsta FITS a avut o mulţime de spectacole foarte bune de circ. Dacă în anii trecuţi erau 1-2 spectacole de circ contemporan, de data asta au fost 6, numai unul şi unul. Mai întâi i-am văzut pe australienii de la Circa, apoi m-am bucurat ca un copil la Omul-Circ, iar în weekend am văzut de două ori spectacolul altor australieni, cei de la GOM Circus.
Am ajuns zilele trecute la Castelul de Lut de la Porumbacu de Sus, undeva în apropiere de Avrig, jud. Sibiu. Au tot apărut poze cu această construcţie interesantă, aşa că m-am dus să văd despre ce e vorba.
Probabil că am avut aşteptări prea mari, pentru că am plecat destul de dezamăgit. Exceptând construcţia aia, în Valea Zânelor nu e mai nimic. Drumul e destul de prost, în standardele naţionale ale şoselelor patriei, iar zona e sărăcăcioasă. În depărtare se văd munţii, e un râu lângă Castel, dar nu poţi să spui că e un peisaj care îţi taie respiraţia.
Anul ăsta am plecat cu o dilemă de la FITS. Am asistat parcă la mai multe discuţii ca niciodată între organizatori şi oameni care voiau să fotografieze sau să filmeze spectacolele de sală. Uneori erau voluntari mult prea zeloşi, alteori nişte spectatori prea entuziasmaţi de ceea ce vedeau.
Chiar şi eu am fost apostrofat că fac poze la un spectacol la care erau interzise doar bliţurile, nu şi filmarea sau fotografierea. Şi am început să mă întreb unde se trage linia între furt şi promovare.
Înţeleg că artiştii îşi doresc să aducă publicul în sală pentru a oferi experienţa completă. Înţeleg şi că vor ca showurile lor să fie prezentate cu imagini de cea mai bună calitate, montaje profesioniste, bucăţi relevante. Însă de multe ori aceste trailere sunt insuficiente sau sunt mult prea abstracte.
“There was definitely no need for technology or apps to explain a gesture that people know, such as getting rid of mosquitoes with a roll-up magazine,” says Franco. “This is not augmented reality—it is just reality. And that [is something] everyone understands.”
De aici.
Transcriu aici două dintre poveştile de la FITS pe care le-am scris pe Facebook pentru că n-aş vrea să se piardă printre mii de alte postări şi să-mi apară doar o dată pe an în Memories.
***
“Auzi, tu ai bicicletă?”
“Da, tu ai?”
“Am… N-ai vrea să ne plimbăm odată cu bicicleta până aici?”
“Până aici sus? Nu cred că putem…”
“Nu până aici, doar până în Cisnădioara, să venim cu bicicletele împreună. Ai vrea?”
“Da.”
Și și-au zâmbit unul altuia. Începutul unei povești de vară pentru doi voluntari de la FITS2017.
Casa asta din Sibiu mi-a atras atenţia cu balconul ăla neîngrijit şi aleea necurăţată. E foarte mişto să ai o casă uriaşă până în momentul în care îţi dai seama că trebuie întreţinută. Căldură, vopsea, reparaţii, totul costă mai mult.
Însă gigeii care îşi fac mastodonţii ăştia nu prea se gândesc la asta la început. La drept vorbind, mai rar vezi oameni care să-şi facă o căsoaie de neam prost cu bani munciţi din greu, de obicei sunt bani din combinaţii sau loterii. Când banii se termină, încep să-şi dea seama că au o vilă pe care nu şi-o permit, de fapt. Şi pe care, de obicei, încearcă să o vândă fără să lase deloc la preţ, că ei au dat bani mulţi.
Şi nu pricep de ce nu vrea nimeni o casă care n-a fost încălzită ca lumea 2-3 ani, care s-a degradat rapid, deşi are sub 10 ani de la construcţie şi care are 43 de camere, în care să poată sta şi naşii, socrii, verii şi rudele de gradul 4 în acelaşi timp.
FITS-ul găzduieşte în fiecare an sute de evenimente. Anul ăsta au fost peste 500, înghesuite pe parcursul celor 10 zile de festival. E imposibil să le vezi pe toate, aşa că trebuie să faci nişte alegeri. Şi dacă spectacolele din stradă se repetă chiar şi câteva zile la rând, cele din sală pot avea doar câte o reprezentaţie. Aşa că alegi, renunţi, faci compromisuri între teatru şi dans sau circ şi vreo conferinţă de presă.
Deşi FITS nu s-a terminat încă, cred că mi-am ales favoriţii, atât în ceea ce priveşte cel mai bun spectacol văzut, cât şi cea mai mare surpriză.
Trupa Circa nu era deloc pe lista mea de priorităţi, ba chiar pot să spun că nu-i luasem deloc în calcul. Asta până când mi-a recomandat Diana să merg la “Perfecţiunea Imperfecţiunii”, spectacolul pe care australienii l-au susţinut la Sala Thalia miercuri şi joi.
Nu plănuisem o întâlnire cu Mihail Baryshnikov şi spectacolul său. Am stat puţin pe gânduri dacă să-mi cumpăr bilet atunci când s-au pus în vânzare, însă am decis că e mai bine să nu ţin un loc ocupat aiurea, mai ales că astfel de ocazii sunt atât de rare.
Însă planetele s-au aliniat, aşa că am avut ocazia să particip la o conferinţă de presă, iar apoi chiar să văd spectacolul într-o repetiţie cu circuit închis. Cum zic actorii, “s-a dat un şnur” al spectacolului ieri seară, aşa că am avut din nou noroc.
Cam aşa a fost şi cu dansul israelian, pe care am început să-l urmăresc abia după ce am intrat prima oară la un spectacol. Nu că aş fi devenit vreun cunoscător între timp, dar a început să-mi placă, acel prim spectacol m-a făcut să caut întâlnirea.
