Category

Ganduri de zi cu zi

Presiunea socială funcţionează

2

Maşina despre care am scris în articolul ăsta a dispărut de acolo de vreo 2 zile, la fel şi celelalte maşini de poliţie abandonate la secţia respectivă. Nu-mi fac iluzii că ar fi meritul meu, cel mai probabil e vorba de acest reportaj făcut de ŞtirileProTV. Însă important e rezultatul, iar ideea de bază e că ăsta e singurul mod în care merg lucrurile, prin presiune exercitată de societate.

Şi nu e vorba doar de instituţiile statului, ci şi de companii private sau de orice individ. Odată ce le sunt expuse problemele, oamenii au tendinţa de a fi mai motivaţi să le rezolve. Altminteri se prefac că nu ştiu de ele şi îşi văd de viaţă. Să nu vă imaginaţi că responsabilii de la secţia de poliţie nu ştiau de maşini, dar probabil că n-aveau chef să pornească întregul proces birocratic. În momentul în care subiectul a devenit o ştire, s-au dat nişte telefoane şi s-a rezolvat instant, chiar dacă maşinile stau de ani întregi acolo.

De-asta spun că sunt utile articolele nasoale pe care le mai scriem eu, Vali şi încă câţiva. Pentru că fără ele n-ar avea nimeni chef să schimbe diverse porcării. Până când nu sunt arătaţi cu degetul, unii merg pe burtă, ba chiar se dau imaculaţi. Iar presiunea socială e singura care poate schimba ceva. Nu numai pe net, ci şi pe stradă, unde orice măgărie ar trebui sancţionată verbal. Lumea în care trăim se poate schimba cu vorba bună sau cu biciul. Dacă nu reacţionăm în niciun fel nu schimbăm nimic.

Presiunea pieţei duce la tot mai multe produse rechemate

0

pexels-photo-46277

Samsung a rechemat toate telefoanele Note 7. Apoi 2,8 milioane de maşini de spălat. Go Pro a rechemat toate dronele Karma după doar 14 zile de vânzare efectivă.

Astea sunt doar 3 cazuri extrem de cunoscute ce au apărut în ultima lună. Nu sunt primele şi nu vor fi nici ultimele. Ţin minte că acum 15 ani era ştire naţională dacă un producător de maşini japoneze rechema vreun model pentru probleme serioase, auzeai zile întregi despre asta. 

Acum nu mai e nimic extraordinar când nu funcţionează ceva, ştirea apare doar când obiectul ne pune viaţa în pericol. 

Iar problema de fond vine de la ritmul nebun în care se produc aceste produse. Timpul de dezvoltare e tot mai scurt, an de an producătorii de telefoane trebuie să scoată noi modele. Acţionarii cer vânzări tot mai mari, publicul vrea noi feature-uri cât mai spectaculoase, mai multă putere, mai multă baterie, viteză mai mare, altitudine, presiune, totul. De unde se obţine timpul ăsta? Păi se taie din timpul de testare, se merge pe calcule matematice, pe testarea cu aparatură care uneori dă greş. Dacă o configuraţie e performantă pe hârtie nu e obligatoriu să se comporte OK şi în practică. 

Mai nasol e că nu văd vreo soluţie prin care chestia asta să se schimbe.

N-o să se schimbe nimic azi

0

A trecut un an de la #colectiv. Nu s-au schimbat multe, însă asta n-ar trebui să ne descurajeze. Am citit mult pe subiect zilele astea şi am ascultat oameni care vorbeau. Unii furioşi, alţii descumpăniţi, câţiva setând nişte puncte de discuţie pe agenda publică. Bănicioiu, Vlad Voiculescu, secţia de arşi, candidaţii de pe liste. Fiecare după nevoi.

Din păcate, mulţi oameni păreau că şi-au pierdut speranţa.

“Uitaţi, fraţilor, a trecut 1 an şi nu e niciun condamnat, cluburile încă funcţionează în locuri dubioase, nu s-a schimbat nimic, ne pregătim să-i votăm tot pe ei!”

“Normal că nu s-a schimbat, doar suntem în România, futu-i mama măsii de treabă!”

Citeste mai mult

Nu există premii pentru intenţii bune

1

Am o prietenă care de fiecare dată când încearcă să acopere pe cineva are următorul discurs:

Băi, el nu e rău intenţionat, dar s-a întâmplat X” – unde X poate să însemne orice pretext care pe mine nu mă încălzeşte cu absolut nimic. Şi de multe ori mă abţin cu greu să-i spun că persoana respectivă poate să-şi ia bunele intenţii şi să şi le bage în fund.

Serios, chiar nu-i pasă nimănui dacă tu ai intenţii bune sau nu. Nu mă ajută cu nimic să ai idei bune pe care nu le implementezi, să îţi propui lucruri măreţe şi să nu faci mare brânză.

Nu există niciun premiu pentru ăia care nu au reuşit “dar măcar şi-au dorit mult de tot”. E doar un pretext care ne ajută să justificăm o formă de mediocritate. În loc să ne concentrăm pe rezultate, să acceptăm un eşec şi să vedem unde s-a greşit, ne îmbătăm cu apă rece.

De fiecare dată când nu reuşesc să implementez o idee foarte mişto pentru un client mă consum extrem de mult tocmai pentru că ştiu că intenţiile mele n-au ajutat pe nimeni.

De-aia ar trebui să ne focusăm pe lucrurile făcute, că alea se contabilizează. Chit că sunt vizite la bunici (“am vrut să ajung pe la ei dar n-am mai reuşit”), proiecte noi (“vreau să încep ceva nou dar nu e momentul acum”) sau chestii mici prin casă. La finalul zilei cei mai mulţi oameni habar n-au câte intenţii mişto ai avut tu.

Aceleaşi 24 de ore

1

Una dintre părţile nasoale din social media e că dă naştere unei presiuni sociale legate de timp. Uitându-te pe NewsFeed ai uneori senzaţia că toată lumea face chestii mişto în timp ce tu n-ai timp să faci mai nimic.

De fiecare dată când vedeţi pe cineva super activ, prezent peste tot, implicat în chestii şi vă miraţi cum de are timp pentru toate, încercaţi să vă puneţi nişte întrebări. La ce renunţă omul ăla ca să poate face de toate? Eu îmi doresc atât de mult să fac treaba aia?

Dacă e în fiecare seară la alergat sau la spinning când mai are timp să se uite şi la Supravieţuitorul sau la Vocea României? Când se joacă pe Playstation?

Dacă e mereu pe la petreceri când mai are timp să citească sau să iasă la teatru? Când petrece timp cu familia?

Evident, nu e problema noastră ce fac alţii. Dar poate deveni o problemă dacă ajungem devenim frustraţi. “Ce mişto! Ăla se super distrează! (şi eu stau şi dau cu mopul)” sau “celălalt face super mult sport! (şi eu iar am oprit la şaorma în miez de noapte)”.

Ideea e că toţi beneficiem de aceleaşi 24 de ore dintr-o zi şi e alegerea noastră cum consumăm timpul ăsta. Dacă nu suntem dispuşi să renunţăm la nimic din ceea ce facem în mod normal, înseamnă că pur şi simplu trebuie să ne împăcăm cu ideea că n-o să putem face nici sport, nici să mergem la petreceri sau să vedem documentare cool/piese de teatru etc.

E doar o chestie de priorităţi.

Nu orice glumă e trolling, nu orice oponent e hater

1

pexels-photo-109047

Trăim într-o bulă care ne aprobă. Slabi, graşi, gay, sportivi, intelectuali, haioşi sau deprimaţi, pentru toţi se găseşte o mână de likeuri care să ne arate apreciere. Aşa funcţionează comunitatea pe care am format-o în jurul nostru. Mereu sunt pe fază 10-20-50 de oameni care să dea like la ce-am spus, fie că e un citat motivaţional, display public de afecţiune, o poveste cu tâlc din autobuz sau un strigăt de furie la adresa unor nedreptăţi.

Foarte rar se întâmplă ca cineva să ne contrazică, aşa că ne simţim tot mai deranjaţi de cei care îşi permit să facă una ca asta. Chit că ne sunt prieteni (măcar) pe Facebook, alegem să le respingem ideile şi să-i etichetăm la repezeală.

Citeste mai mult

Stresul şi consecinţele

0

kuvva_1680x1050

Zilele astea trec printr-o perioadă cu ceva mai mult de muncă, cu deadlineuri presante şi încerc să gestionez cât mai bine situaţia. Inevitabil, am început să mă stresez fiind cu ochii un termen limită sau altul, am muncit mai mult, am încercat să rezolv toate problemele care apăreau din senin. Am crescut ritmul până când mi-am dat seama că mai mult nu pot. Efectiv nu pot, chiar dacă consideram că trebuie să mai cresc puţin ritmul, ca să fie totul gata. Multitudinea de chestii neprevăzute a făcut ca lucrurile să se complice foarte mult, ceea ce m-a întârziat şi stresat în acelaşi timp.

Şi mi-am dat seama că facem asta extrem de des. Creştem ritmul, tragem de noi, ne luptăm cu morile de vânt doar pentru a respecta un deadline, un contract, un cuvânt dat. Doar că uneori pur şi simplu nu se poate. Nu sunt neapărat încadrate la calamităţi naturale şi cazuri de forţă majoră, dar sunt mici calamităţi umane.

Citeste mai mult

Oameni care te întorc din drum

1

Recent m-am gândit serios să mă opresc din scrisul pe blog, după vreo 3 ani jumate în care am publicat zi de zi câte ceva. Nu pentru că m-aş fi plictisit, sau pentru că aş avea writer’s block (de la un anumit punct încolo nici nu mai există aşa ceva), ci pentru că pur şi simplu nu mai simţeam nevoia să scriu.

Cam ca în scena asta din Forrest Gump, în care pur şi simplu omul se opreşte din alergat.

Citeste mai mult

Copiii de azi nu se mai uită la aşa ceva

5

Două mămici destul de tinere discutau ieri la coadă la supermarket:
– Ai văzut chestia aia cu Scooby-Doo de la Sala Palatului?
– Da, l-am întrebat pe ăsta micu’ dacă vrea să mergem şi a dat din cap că nu.
– Păi da, nici al meu nu se mai uită la Scooby Doo, nu-i mai place.

Eh, de chestia asta am mai auzit, sunt mulţi părinţi care se plâng că desenele vechi, cu care am crescut noi, nu sunt pe placul copiilor lor. Ăştia micii se uită la chestii cu bătăi, pokemoni ceva mai evoluaţi, extratereştri şi un fel de sitcomuri pentru copii. Noţiunea de desen animat e total diferită faţă de ce ştiam noi. E clar că cei mici cresc altfel, au un sarcasm mult mai dezvoltat, deschidere spre violenţă şi multe alte diferenţe de cultură ca urmare a desenelor la care se uită.

Drept răspuns la problema asta, cunosc părinţi care le dau voie copiilor să se uite doar la desene pe DVD, de la Lion King la Scooby-Doo şi Tom&Jerry. E modul lor de a se asigura că au un copil normal, aşa cum înţelegem noi normalul. Dar oare mai are asta legătură cu norma momentului?  Dacă alegem soluţia asta copiii noştri vor creşte normali din punctul nostru de vedere, dar total diferiţi faţă de toţi ceilalţi copii. Nu vor avea acelaşi background cultural, vor interacţiona mai dificil cu alţi copii pentru că nu vor avea aceleaşi repere.

E clar că putem să creştem un copil în mare parte ferit de ceea ce considerăm noi a fi periculos, însă chiar vrem ca cel mic să fie desprins din Blast from the Past?

Şi-atunci mă întreb care e soluţia corectă. Cum facem să-l protejăm de toate prostiile fără să-l rupem de contextul social înconjurător?

Da, la asta mă gândeam eu în timp ce două mămici mişto vorbeau în faţa mea.

Cadoul meu de Crăciun

0

Anul ăsta mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme şi s-a nimerit excelent, era fix ce aveam nevoie. Dacă unii au descoperit Spiritul Crăciunului pe bancheta unui taxi, eu mi-am regăsit speranţa. Trebuie să admit că o pierdusem la un moment dat pe parcursul anului. Însă m-au ajutat să o găsesc prietenii apropiaţi şi încă cineva. E, fără îndoială, unul dintre cele mai importante cadouri pe care le puteam primi în 2013.