Gânduri de zi cu zi

Biroul agenţiei e în acelaşi loc de 7-8 ani, într-o zonă în care sunt atât case, cât şi blocuri. De vreo 2-3 ani e un vecin pe care îl văd zi de zi pe-afară. Stă la parterul unui bloc din zonă şi petrece extrem de mult timp „patrulând”. Le mai ţine companie băieţilor care repară maşini ocazional, dă ture în jurul blocului, în jurul cartierului, uneori pur şi simplu stă în picioare, cu mâinile în buzunare.

Vorbim de o stradă secundară, pe care nu trec nici prea multe maşini, nici oameni, nu e ca şi cum admiră vreun peisaj. E cât se poate de clar că omul se plictiseşte foarte rău. Probabil că are cel mult 65 de ani, e încă în putere (sau aşa pare), cred că ar putea face multe activităţi dacă şi-ar propune asta. Dar probabil că lipsa de bani şi alte lipsuri contribuie la starea asta. Citeşte tot articolul

Într-un editorial de pe The Stage, un performer (fac diferenţierea faţă de actor pentru că omul are propriile lui showuri şi e un pic mai mult decât doar actor) ridică nişte probleme foarte interesante. Titlul e următorul: Celebrity casting and social media are making small-scale tours unsustainable.

Aveţi nevoie de cont la ei pentru a accesa câteva articole gratuit în fiecare lună.

Ce zice omul este că teatrele mari încearcă tot mai mult să atragă public cu nume uriaşe, iar din povestea asta pierd teatrele mici şi proiectele independente. Pentru că spectatorii încep să aleagă doar „hituri” şi cam strâmbă din nas atunci când nu e pe scenă niciun Rami Malek, Mark Strong, Cate Blanchet, Emma Corrin sau Lilly Collins (asta ca să numesc doar câteva celebrităţi care joacă pe la Londra în perioada asta). Citeşte tot articolul

Eram la The Old Vic, la Londra. Inima teatrului britanic. Pe scenă se juca Oedipus, o adaptare de Ella Hickson după textul lui Sofocle. Rami Malek şi Indira Varma pe scenă, o bucurie de spectacol.

La un moment dat Oedip află că şi-a omorât tatăl şi că cea pe care a luat-o de nevastă îi este mamă. Iar din unele zone din sală se aud exclamaţii pline de uimire. De parcă eram la cel mai nou spectacol poliţist şi tocmai s-a dezvăluit criminalul (practic, chiar asta s-a întâmplat, doar că povestea asta are nişte mii de ani, nu e ceva nou). Citeşte tot articolul

Am scris aici cum a fost din punct de vedere profesional.

Pe plan personal a fost un an bun, încărcat, în care ne-am lovit de niște probleme de sănătate. Mai întâi eu, apoi Antonia. 

La final de februarie am făcut Zona Zoster, o boală despre care nu știam mare lucru și care mi-a dat bătăi de cap mai bine de o lună. Încă mai am niște mici urme pe piele în zona erupțiilor și simt constant un mic disconfort. E o boală a sistemului nervos, care s-a declanşat pe fond de stres.

Citeşte tot articolul

Circulă pe net un clip cu actorul Adrian Văncică despre relaţia oamenilor cu banii, o bucată dintr-un podcast, parcă de la Măruţă. 

Şi chiar dacă e tăiat aiurea acel reel, adică nu prea îţi dezvăluie vreo mare idee, ci frânturi, am ajuns să mă gândesc la o chestie: cred că cea mai mare problemă pe care o avem noi, în România, este că ne lipseşte puţin context. We don’t know our place, cum s-ar zice. Nu ştim ce înseamnă un om bogat, nu ştim ce înseamnă clasă de mijloc. Citeşte tot articolul