Category

Gânduri de zi cu zi

Vin sărbătorile

5

Poate că voi nu le simţiţi încă, dar vă spun eu că vin! Zilele trecute am simţit cum începuse să miroasă a iarnă. Şi o să înceapă să ningă într-o zi (şi o să dea toată lumea link pe Facebook şi Twitter). Şi o să cânte Bănică la Sala Palatului, vor fi luminiţe prin oraş şi târguri prin Cişmigiu. Şi iarna asta sigur o să-mi placă mai mult ca oricând 🙂

 

Credeţi în coincidenţe?

2

Tata a crescut în zona Moşilor. Locuinţă de serviciu a bunicilor, undeva la casă. La un moment dat Ceauşescu s-a hotărât că trebuie să facă nişte blocuri în zona Moşilor. Aşa că a demolat o grămadă de case, a ascuns biserici între ziduri de beton, a schimbat total o zonă extraordinară a oraşului. A creat acele culoare de trecere despre care vorbeşte Teodor Frolu aici.

Cu ocazia demolărilor de case bunicii mei au primit apartament în Ferentari, unde au şi stat câţiva ani. Tata a făcut şcoala generală acolo, alături de mulţi ţigani şi mulţi demolaţi sau mutaţi din diverse zone ale capitalei. Printre ei şi Vali, care i-a fost coleg de bancă şi care încă îi e prieten.

În urmă cu câteva săptămâni, prietenul tatei a ajuns întâmplător pe strada Silvestru. Fiind în zonă, a vrut să vadă şi casa în care locuise până pe la 7 ani. Seara l-am lăsat acasă şi pe drum mi-a povestit experienţa. Mi-a zis cum a traversat strada, cum biserica Sf. Silvestru umbrea intrarea, cum a văzut poarta vişinie şi culoarul lung care duce spre curte. Pentru o clipă m-am blocat. Din descriere casa mi se părea cunoscută. Mult prea cunoscută. Dar n-avea cum să fie o coincidenţă atât de mare… L-am întrebat numărul şi mi-a zis: 73! Mi-a picat faţa.

Era casa în care acum stă Răzvan, colegul meu de bancă din liceu. Din toate casele din oraşul ăsta, din toată zona Moşilor, pe o stradă cu cel puţin 100 de case, colegul meu de bancă şi colegul tatei au locuit amândoi fix în acelaşi loc. Îi despart doar vreo 35 de ani şi amintiri de la vârste diferite…

 

Scurt reminder: Nimănui nu-i pasă

6

Nu-i pasă nimănui că ai o zi proastă, că te-ai trezit târziu, că ai sărit micul dejun, că n-a pornit maşina la prima cheie, că ai transpirat, că n-ai apucat să mănânci, că ţi-e sete, că ai bea o bere, că în weekend n-ai bani să ieşi la grătar. Nu. Aşa că pune mâna şi munceşte fără alte comentarii. Just do it!

Elogiu banalului

1

Sunt un băiat simplu, din Militari. Ştiu să apreciez un eveniment cu fast şi nişte experimente culinare, însă mă simt cel mai bine în prezenţa lucrurilor obişnuite. Îmi place să gust din când în când mâncăruri sofisticate, însă nu mă omor după ele. De-asta nici nu mănânc foarte des pe la evenimente.

Mă văd copleşit în ultima vreme de momente speciale, ocazii notabile şi sărbători grandioase. Mi se pare că toate nu fac altceva decât să încurce. Chiar şi fără să fie vreo sărbătoare, specialul dă buzna peste rutina mea şi o distruge. Orice reţetă nouă, încercată în casă, se traduce printr-o aşteptare chinuitoare. Dacă în mod normal luăm masa la ora 6, atunci când e vreo reţetă “din cărţi” mâncăm abia la ora 8.  

Citeste tot articolul

Zilele în care Bucureştiul respiră

4

De vreo 5 ani au apărut astea 3 săptămâni în care Bucureştiul reuşeşte să-şi mai tragă sufletul. Până acum nu erau, sau poate nu mergeam eu aşa mult cu maşina. În astea 3 săptămâni din august fiecare zi pare să fie duminică. Prin prisma traficului, evident. A traficului şi a agitaţiei din centru.

Lumea e în concedii, studenţii sunt plecaţi, elevii sunt la mare sau la ţară. Şi sunt singurele zile în care te poţi bucura de oraş. Zilele în care nu faci câteva ore dintr-un capăt în celălalt, zilele în care nu te grăbeşti nicăieri. Urmează cele 10 zile perfecte şi mai apoi toamna.

“Tu scrii ok”

2

Asta a decretat o domnişoară aseară în timpul unei discuţii pasagere la lansarea Tuborg Party Manager (urmează să scriu şi despre asta). Contextul era legat de degradarea morală a blogosferei româneşti. Pentru că n-am avut timp să pot continua discuţia, am rămas cu o sumedenie de întrebări nelămurite. Mi-aş dori ca domnişoara (care a intrat cel puţin o dată pe blogul meu, din moment ce m-a asigurat că “scriu ok” ) să-mi răspundă, într-un moment oarecare, la câteva curiozităţi:

Ce înseamnă ok şi pentru cine? Câţi mai sunt ca mine? Şi cam de când scriu ok? Au fost şi zile în care n-am scris ok?

Că sigur nu scriu ok mereu şi pentru toată lumea. Şi dacă stau să mă gândesc la cum vedeam eu blogosfera acum 3 ani, nu scriu ok nici măcar pentru mine – cel de atunci.

Pentru agenţii sigur nu scriu ok. Eu dau detalii multe şi sunt incomod şi nu mă feresc să le dau peste nas când fac greşeli mari. Şi pun sare pe rană când cred că ajută la vindecare.

Şi atunci ajung să cred că “scriu ok” ca Andressa: pentru ratoni, veveriţe, pisici şi pentru că îmi place. Îmi place? Chiar aşa, cum poţi identifica plăcerea atunci când vine vorba de blogging?

Leapşa cu mine. Cu mine. Aş investi în mine.*

4

Mai întâi mi-a dat leapşa Miruna. Am zâmbit uşor nesatisfăcut şi am hotărât s-o mai amân câteva zile, pentru că oricum pe blondă n-ai cum să o refuzi. Dar acum m-a lepşuit şi Costin, aşa că am hotărât să pun la punct lucrurile până nu se adună toţi bloggerii şi fac o cauză pe Facebook “Hoinare, completează leapşa”. Nu mă satisface că e cam personală şi am tot dezvăluit lucruri din adâncul sufletului… dar dacă lumea cere:

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine?
Hmmm… ai mei sunt ofticaţi în general că îmi pierd vremea cu prostii, nu ştiu dacă mai au timp să fie şi mândri. Abia dacă sunt eu mândru de mine şi asta rar. Ştiţi aia cu reach for the stars… nu prea e loc de mândrie.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Aveţi timp? Nu ştiu pe cine am dezamăgit cel mai tare, dar ştiu cel puţin 3 profe pe care le-am dezamăgit: în şcoala generală, în liceu – profele de română şi în facultate o profă care mi-a zis că “eram un băiat bun, dar m-am stricat”.

3. La ce eşti cel mai bun, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?
E un skill dublu: enervez oamenii mai uşor decât oricine şi îi împac foarte rapid.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi?
Încăpăţânarea. Chiar şi atunci când n-ar fi cazul.

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?
Sunt la faza în care principiile contează. Sărac şi cinstit.

Citeste tot articolul

3 ani pierduţi

12

Mereu am zis că facultatea mai mult m-a încurcat decât să mă ajute, dar în ultimele zile am devenit tot mai sigur de asta. Ultimii 3 ani din viaţă au fost pierduţi într-o proporţie mult prea mare.  Număr pe degete oamenii cu adevărat importanţi pe care i-am cunoscut. Câţiva profesori, câteva cursuri şi mult timp pierdut aiurea.

În ultimele 4 luni am avut timp să citesc cât n-am citit în ăştia 3 ani de facultate, am avut timp să muncesc cât n-am muncit în ultimii 2 ani şi am scris pe blog peste 160 de posturi. În ultimele 2 luni am reuşit chiar să scriu ceva zilnic.

Şi după ce am citit tot teancul de cărţi începute prin facultate pe care nu aveam timp să le termin, după ce am început să am timp şi de seriale şi de joacă şi de întâlniri cu clienţii, mi-am dat seama ce mă ţinea în loc.

Când mă uit la colegii mei chinuiţi de job şi de master, care pleacă la 9 dimineaţa de acasă şi se întorc la 9 seara morţi de oboseală, mă bucur de anul ăsta de pauză. Prefer să citesc eu cărţi de specialitate decât să trec prin chinul ăla. Şi e atâta maculatură pe care trebuie s-o parcurgem încât îmi vine să mă lipsesc şi de licenţă.

Nu numai că nu m-a ajutat la nimic facultatea, dar m-a încurcat. Şcoala ADC n-am făcut-o ca lumea pentru că mă presa timpul, Olimpiadele Comunicării au fost mereu o competiţie tratată pe fugă, job-ul din anul I la fel. O mare pierdere timp, băncile unei facultăţi over rated, în faţa unui grup mixt de profesori, aflaţi fie la extrema semidoctismului, fie la cea a geniului.

It’s oh, too quiet

0

Dacă e ceva care să nu-mi placă la iarnă, e liniştea. Nu e nici frigul pătrunzător, nici sumele enorme de bani care se cheltuie în preajma sărbătorilor, nici măcar amorţeala de după revelion.

Aruncă câteva tone de zăpadă peste agitatul meu colţ de cartier şi l-ai redus la tăcere. Păstrează zăpada până la mijlocul lui ianuarie şi o să obţii efectul invers, cu dimineţi copleşite de motoarele ambalate ale maşinilor care se străduiesc să iasă din parcare.

Ce-i drept, prefer să mă trezesc în sunet de motoare turate la maxim, decât să-mi petrec nopţile chinuindu-mă să adorm într-o linişte mormântală.  Liniştea e aproape de neconceput pentru un bucureştean. Liniştea nopţii înseamnă să auzi câinii lătrând, motociclete concurând în depărtare, alarme, sirene, frâne bruşte, oameni întorşi în toiul nopţii de pe la vreo petrecere. Asta e liniştea deplină în termenii noştri.

În prima noapte petrecută la Horezu acum câteva luni n-am reuşit să adorm pentru că era prea linişte. A doua noapte am avut noroc cu o ploaie care a jucat rol de somnifer.

Ştiu oameni care nu adorm fără un televizor aprins, fără o muzică pe fundal. Nu pot să spun că-i înţeleg, eu prefer să dorm în linişte, dar în liniştea mea zgomotoasă.

N-am leac

4

Sunt un optimist incurabil şi asta o ştie multă lume. E un optimism dus până la prostie, până la indobitocirea celor din jurul meu. E ceva patologic, dincolo de orice raţionament. Şi cu toate astea persistă în mine.

Cred până în ultimul moment că pot schimba deciziile oamenilor, cred că lucrurile pot lua întorsături spectaculoase mai ceva decât crede Daniel Pancu în miracole (pentru pasionaţii care îşi mai aduc aminte reclama la vopseaua Duffa).

Sunt convins că România o să bată Franţa diseară, că situaţia la Liverpool se va redresa, că o să fie primăvară de la mijlocul lui octombrie. Evident, toate astea au şanse mici să se întâmple, dacă e să privim raţional. Aşa că n-o să privim raţional.