Category

Gânduri de zi cu zi

Cel mai frumos loc

2

Şcoala Centrală, Şcoala Centrală
Vin la tine cu drag
Şcoala Centrală, Şcoala Centrală
Eşti al vieţii prag…

Aşa suna cântecul unui puşti de gimnaziu când eram noi pe la sfârşitul liceului. Între timp puştiul probabil cântă despre facultăţi şi masterate iar liceul nostru frumos s-a schimbat total.

Citeste tot articolul

De ce n-o sa mearga noul Catavencu

2

În primul rând pentru că Academia Caţavencu este un brand. Un brand care s-a erodat în ultimii ani, dar care rămâne un brand. Şi nu citeam listele de redactori, ci revista. Ce-i drept, sunt o mână de oameni care au ieşit în faţă… dar alţii au rămas doar în spatele calculatorului (mai mişto suna “maşinii de scris”, dar nu mai e cazul).

Iar dacă ai de-a face cu un brand, nu poţi să vii într-o zi şi să spui: ok, noi de azi nu mai scriem aici, scriem dincolo, pentru că acolo e mai mişto şi nu ne cenzurează nimeni. Îi vor urma pe revoluţionari doar fanii, prietenii şi curioşii. Iar cei din urmă vor avea aşteptări mai mari de la Kamikaze.

După primele 3 apariţii, noul Caţavencu o să se aşeze într-un con de umbră, acolo unde o să şi moară la un moment dat. Pentru că treptat, inflamaţii vor realiza că plecarea nu a fost cea mai bună mişcare. Iar entuziasmul de început o să se piardă direct proporţional cu rata de golire a stomacului.

Pe urmă, ăia care sunt chiar tari se vor risipi pe la diverse Guerille, Cotidiane şi. a. mî. dî. Şi o să ne amintim că la un moment dat a fost o revistă Kamikaze. Aşa cum a avut şi Dinescu Plai cu boi, aşa cum a fost şi Aspirina Săracului… (chiar, îşi mai aminteşte cineva Aspirina Săracului?), aşa cum a fost şi Chestiunea Zilei. În urma lor a rămas un singur lucru: Brandul Caţavencu.

De ce ma vrei cum nu ma poti avea?

0

În ultima vreme am avut câteva discuţii interesante, cu oameni pe care îi admir, legate de blogul meu şi cum ar trebui să fie el. A fost o surpriză tare plăcută să descopăr că astfel de oameni îşi pierd timpul citind despre ultimul film pe care l-am văzut sau ce-am făcut în weekend cu prietenii.

Pe lângă complimentele deosebit de măgulitoare, persoanele respective mi-au aruncat şi un mic sfat. Ba că abuzez de limbajul colocvial deşi eu sunt băiat deştept şi aş putea mai mult, ba că ar trebui să fiu mai diplomat. La momentul respectiv am zâmbit şi n-am făcut decât să reţin sfaturile pentru ca, ulterior, să-mi pun nişte semne de întrebare.

Ce sens ar avea să-mi corijez limbajul şi atitudinea conform unor norme propuse de alţii? Sigur, ar da mult mai bine “pe sticlă”. Normal, ar fi şi mama mai fericită. Dar ce-ar mai rămâne din specificul blogului? Cum bine mi-a zis cineva, dacă aş schimba chestiile astea, n-aş mai fi eu.

Reiau un citat din Slavici: “eroii adevăraţi dărâmă munţi, nebunesc, se ucid“. La ce mi-ar mai folosi un blog dacă n-aş putea să mă dezlănţui din când în când? Dacă n-aş spune tot ce-mi stă pe suflet, aşa cum mă conduc degetele pe taste să o fac. Dur, cu injurii, cu ameninţări sau cu vorbe mari care să mă transforme într-un apologet al te-miri-cărei idei neînsemnate.

Sigur, aş putea să stau să culeg subiecte interesante, să scriu vorbe meşteşugite în posturi lungi despre sensul vieţii. Dar simt că încă nu sunt acolo. Ar fi, prin urmare, o impostură. Chiar dacă avem mijloacele necesare, nu cred că e obligatoriu să ne apucăm de fabricat bombe atomice, cât timp nu suntem convinşi că ne-ar folosi aşa ceva.

(doamne, ce încheiere proastă pentru un post aşa bun :)) )

Atentie, se-nchid usile!

5

Aseară am avut parte de o primă surpriză plăcută, după ani de frustrări. Deşi nu sunt o persoană punctuală (deloc!), când vine vorba de concerte/piese de teatru/filme, ajung la timp. Şi urăsc să-i văd pe diverşi întârziaţi cum îşi fac loc prin sală în timp ce oamenii de pe scenă performează (sau în timp ce eu încerc să urmăresc un film). Am avut un şoc la Festivalul Enescu, anul trecut, când am văzut cetăţeni plimbându-se prin sală chiar şi la 20 de minute de la începerea spectacolului (şi la mult timp după ora de începere anunţată). Ba mai mult, unii ţineau să stea şi pe locurile de pe bilet, deşi ar fi avut loc pe margini. Ai întârziat şi ţi-au dat voie să intri? Stai pe margini!

Cum ziceam, aseară trebuia să ajung la Ateneu pentru concertul Sarah Chang, în cadrul Cruciadei Culturii. La 18:45 aveam în faţă Ateneul, după un drum relativ liber. Dintr-o lene profundă, am încercat să parchez cât mai aproape, dar am uitat că în acelaşi timp era concert şi la Sala Palatului. Epic Fail. 35 de minute m-am învârtit după un loc de parcare. Până la urmă am lăsat maşina undeva şi am pornit pe jos (lângă Boutique du Pain, pentru cunoscători). Şi uitându-mă la ceas, speram pe de-o parte să nu fi început concertul (a fost unul din evenimentele de neratat) şi pe de altă parte speram să fie uşile închise. Nu ştiu dacă aş fi rezistat tentaţiei de a intra, dacă era deschis (ceea ce nu mă diferenţiază cu nimic de bădăranii de care am scris mai sus).

Eh şi uşile erau închise, recitalul începuse, şi n-a fost niciun cetăţean care să perturbe artiştii. Am oftat încet, cât să nu mă audă nimeni (mai erau ceva cetăţeni pe la uşi) şi am mers în altă parte. Mai rămân de două ori pe afară şi pe urmă să vedeţi cum plec eu cu mult timp înainte de acasă. Aşa îi educi şi pe ceilalţi întârziaţi.

Discutând cu un prieten, am fost întrebat dacă nu mi se pare că asta e bătaie de joc faţă de banii celui care a întârziat. Cred că de fapt ar fi bătaie de joc faţă de banii celor care au ajuns la timp, să-i laşi pe întârziaţi să intre.

Are tata o vorbă: eşti prost, stai acasă; n-ai bani, stai acasă. Aş adăuga şi: ai întârziat, stai afară.

În concluzie, bravo domne! Închideţi uşile şi lăsaţi-ne să ne bucurăm de muzică.

PS: încă n-am confirmarea, dar cred că nu s-au închis uşile la 7 fix, şi nici spectacolul n-a început la 7:00. 2-3 minute de întârziere sunt suportabile, dar nu 15-20.

Un (alt) an nou!

3

2009 m-a prins la Livadea alături de toţi nebunii, şi pe lângă ei colegii mei din liceu Edi şi Răzvan. Plecasem de pe 28 dar am programat posturi zilnice (cât timp liber aveam atunci!) aşa că până pe 2 când m-am întors miile de cititori fideli (:-J) au avut ocazia să mă citeasca :))

În 2009 am jucat mult laser tag. Am trecut cu bine prin 3 sesiuni (da, şi aia de restanţe :P), am vizitat (iar) arcul de triumf, am scris 260 de posturi (aproximativ), am cunoscut o grămadă de oameni şi am muncit. N-am muncit niciodată cât am muncit în 2009. Şi anul viitor sigur o să-l depăşească pe ăsta care trece.

A fost anul în care s-au întâmplat multe lucruri. Cât pentru 3-4 ani. În ianuarie mă distram fără nicio grijă, în februarie am relansat ÎnConcert.ro, în martie am mai dat o tură la Livadea, în aprilie am participat la Olimpiadele Comunicării şi nu ne-am calificat, tot în aprilie am fost la Radio Lynx la invitaţia lui Bobby.

În mai am avut parte de una dintre cele mai mişto zile: pe 1 m-am urcat în tren şi am plecat cu 3 oameni minunaţi spre Sinaia. Am urcat la Stâna Regală, ne-am distrat şi am făcut poze. Tone de poze 😀 Tot în mai am fost pentru prima dată în Bulgaria. Şi mi-a plăcut foarte mult. Şi tot în mai am fost ales Preşedinte DaAfaceri.

Citeste tot articolul

Not good enough

0

Sunt o grămadă de seri în care mă pun în pat, citesc o vreme şi abandonez atunci când simt că mi se închid ochii. Iar în următoarele 5 minute, până să adorm, încerc să recapitulez ce-am făcut în ziua respectivă. Şi cu toate că se adună destul de multe chestii parcă niciodată nu-i îndeajuns de mult.

Mereu rămân chestii neterminate, pagini necitite din cărţi care ar merita mai multă atenţie, oameni dragi pe care nu mai ai avut timp să-i vezi. Sunt doar dimineţi în care munca începe prea târziu, deadlineuri care se apropie mult prea repede şi momente în care te opreşti, îţi dai seama că e seară şi nu poţi să crezi că a trecut aşa rapid ziua.

Şi poate că uneori e frustrant să vezi că nu-ţi ajunge ce ai făcut, să simţi cum trebuie să faci mai mult. Am ajuns însă la concluzia că evoluezi chiar şi aşa. Din nevoia de a trage cât mai mult de tine, din puterea de a eficientiza fiecare lucru pe care îl faci, din ocuparea fiecărui moment liber pe care îl ai.

Iar rezultatele se văd mult mai târziu. Dar cred că merită.

Picture via

Un moş darnic

5

Primu instinct a fost să pun poze cu chestiile pe care urmează să le primesc de la ai mei via LFC online store. Asta pentru că îmi plac foarte mult 😀

Dar ieri am avut parte de un cadou mult mai mişto decât orice chestie materială. Am petrecut o noapte “ca pe vremuri” cu prietenii. Şi e mişto să te vezi cu nişte oameni cu care te simţi bine. Pentru că e… bine :))

În cinstea nopţilor albe din ‘tinereţe’, am facut de toate. Ok, ok, rectific.. aproape de toate. Important e că ne-am strâns din toate colţurile ţării ( Brăila, Constanţa, Tecuci, TITAN) şi am râs 😀 Şi e mişto să ai prieteni.

Şi pentu sărbătorile astea vă doresc să fiţi alături de prieteni pentru că e cel mai tare cadou!

Audiţie plăcută.

PS: Lăv iu, bă! 😀

PPS: Un post al lui Ioan T. Morar, despre prieteni. Cine se bagă să mă ajute? :))

Caut sinceritate debordantă. Rog brutalitate.

13

Am o problemă. (bine, am mai multe, dar asta e problemă de bază).

Am alergie la oamenii care mint (boală moştenită de la tata). Şi nu mă refer la ăia care încearcă să ne ducă cu zăhărelul măririlor de salarii, că nu mai sunt copil să pun botu’ la fiecare scrutin. Mă refer la oamenii ăia care încearcă să te menajeze. La amicii, cunoscuţii şi mai ales prietenii care nu-ţi spun diverse chestii “ca să nu te superi”.

Când vine vorba de sinceritate, eu pot intra lejer în categoria oamenilor lipsiţi de tact. În ideea că nu prea menajez oameni. Mai ales dacă îmi sunt prieteni. Mi se pare o formă de respect. Practic, sinceritatea asta nici nu poate fi încadrată la lipsă de tact pentru că o fac conştient. Ştiu că nu e frumos să-i spui unei domnişoare că îi stă urât în roşu, dar decât să-i spună un străin…

Unii se acomodează mai greu cu stilul ăsta care e de cele mai multe ori crud. Eu nu sunt din categoria asta. Prefer să-mi spui dacă nu dai 2 bani pe mine. Prefer să-mi spui dacă nu-ţi plac adidaşii mei verzi (da, Simona? 😛 ), dacă îmi stă freza prost sau dacă am dat-o în bară. Dar cu cruzime aşa, fără ocolişuri. Cu ură. Nu-mi plac deloc oamenii care se retrag în ei şi ascund nemulţumirile. La mine e pe bază de direct, ca ţăranii, aşa.

Cel mai mult detest setul de fraze gen: “nu se cade să spun aşa ceva”, “nu e frumos” etc. Ah, că nu-mi convine când vine o chestie mai naşpa… asta e, că îmi pică faţa la altele – trist. Nu toată viaţa e făcută din lapte şi miere. Prefer să mă înjuri pe faţă. Serios, fă-o! Visez la o lume în care toate duşmăniile sunt pe faţă.

Prietenii mei ştiu deja chestiile astea. Şi apreciez de 100 de ori mai mult un “hoinare, ai fost prost la faza asta” decât să fiu prost fără să ştiu. 🙂

Ah, încă ceva: nu e nici cu adrisant direct şi nu e nici teribilism. E un pitic mic pe creier.

So… now that we’ve got that cleared up, does anyone have something to say? 😛

Diferenţa dintre ‘noi vrem’ şi ‘eu ştiu’

1

Marţi seară au fost invitaţi la facultate Bogdana şi Mihnea. Ne-au vorbit despre mai multe aspecte ale unei cariere în PR şi Advertising. Printre altele, colegii mei au pus veşnica problemă a scurt-circuitului dintre lipsa de experienţă a studentului şi cerinţele agenţiei care vrea juniori trecuţi prin câteva probe iniţiatice.

Ca de obicei, de la cei din agenţie a venit răspunsul: “uite, noi am reuşit, dacă îţi doreşti e imposibil să nu găseşti ceva”. Studenţii au venit şi ei cu aceeaşi placă obosită a lipsei unui loc de practică (guys, nu mi-o luaţi în nume de rău pentru că mă refer la studenţi în general).

N-o fi nici studentu’ aşa negru

Exceptând unele cazuri, problema se reduce la nivelul de interes al studentului. Numai că nu e nici chiar aşa rău cum se vede în agenţii. Pe lângă cei care vor salarii astronomice din prima, mai sunt şi cei care ar vrea să înveţe. Şi ei ar vrea să participe la un fel de şcoală de vară prelungită cu toată floarea cea vestită a domeniului şi să primească mură în gură diverse chestii, să li se ofere şansa să capete ceva experienţă şi să se poată angaja pe urmă.

Dar lumea asta e prea grăbită ca să accepte aşa ceva şi meseria se fură în mare parte. Iar la internshipuri sunt luaţi cei care au habar cât de cât de domeniu. Partea cu “mâncaţi advertising/pr pe pâine” mi s-a părut o concluzie foarte bună mai ales pentru acei colegi care anul trecut îmi spuneau că au venit la facultate să înveţe cu ce se mănâncă comunicarea fără să pară interesaţi de tot ce ţine de munca în plus.

Râmnicu Vâlcea, Sibiu şi organizarea de milioane.

6

După excursia din weekendul trecut ar fi păcat să nu las impresiile pe larg.

Deşi călătoria a purtat titlul de “la Mediaş”, am colindat o bună parte din ţară. Am făcut prima oprire la Râmnicu Vâlcea şi am vizitat o biserică şi Mc-ul din localitate. Desigur, ambele obiective au stârnit un interes major (mai mult Mc-ul, sincer să fiu).

Mi-a plăcut oraşul, şi mai ales prezenţa mallului. Destul de curat, aranjat, dichisit dar destul de comunist pe alocuri (de altfel, cam aşa e peste tot în oraşele mai mici). Ah, şi să nu uit, oamenii foarte calzi. Neobişnuit de calzi pentru frigul de la 9 jumate şi pentru un oraş din Regat.

Sibiul e foarte tare. Cu toate astea, nu cred că mi-ar fi plăcut să studiez acolo (no offence, Miruna 😛 ). Mi se pare prea…. liniştit, prea… civilizat. Sincer să fiu, mă aşteptam la un wonderland dar n-a fost chiar aşa şi e normal pentru că altfel se muta toată lumea în Sibiu. Din păcate, fără faza de anul trecut cu “capitala europeana”, n-ar fi stat la fel de bine. Se văd cele câteva sute de milioane de euro băgate în oraş.

Am văzut destul de multe chestii în doar câteva ore (exceptând muzeul Brukenthal – da, ştiu, cel mai important) şi asta pentru că am avut parte de o organizare extraordinară. Şi când spun asta, vreau să zic că a fost puţin mai bine decât ‘perfect’. N-am văzut niciodată nişte oameni (care să nu-mi fie prieteni)  şi care să facă o asemenea atmosferă. A fost pur şi simplu perfect. Chiar şi abaterile de la program erau parcă luate în calcul. Pe scurt: eu n-am mai văzut aşa o organizare. Ghizi care ştiau că venim, restaurante care ţineau mâncarea pe aragaz cât întârziam noi prin hoinăreli, torturi pentru sărbătorite. Nici măcar pe DN1 n-am prins aglomeraţie.
Ideea e că oraşele au fost cum au fost, dar atmosfera a fost mai mişto decât în familie sau între prieteni. Omogenizare pe loc.

Mai multe poze aici.
Şi referitor la ce spuneam acum câteva săptămâni, astea sunt doar nişte poze, nu artă or something.. Un fel de: ia uite ce-am văzut pe acolo 😛