Category

Gânduri de zi cu zi

Să mai vii şi pe la noi, da?

7

Aşa mi-a zis bunicul ieri, când aşteptam liftul. Am dat o fugă ca să mănânc o ciorbă şi mi-au pus masa în sufragerie, bunica făcuse clătite şi alte mâncăruri toată noaptea. Şi au stat un ceas şi ceva povestindu-mi despre tot felul de neamuri.

Iar tonul ăla pe care l-a folosit când m-a rugat să mai dau şi eu pe-acolo… Era tonul de “ştim că eşti ocupat, dar nu faci decât 15 minute până aici şi ne-am bucura dacă ai veni mai des”.

Dacă puteţi, încercaţi să mergeţi mai des pe la bunici, da?

Realităţi cotidiene

3

Am strâns o gaşcă destul de mare la întâlnirea cu profa noastră preferată din facultate şi torţa olimpică pe care doamna Cristina Bogdan a adus-o din Anglia. După pupături şi poze, am început să povestim ce-a mai făcut fiecare în ultimii 2 ani.

Situaţia e tragică. Sau poate nu e chiar tragică, dar nici măcar nu se apropie de vreo nuanţă de roz. Deşi sunt o grămadă care muncesc încă din anul 1, deci teoretic au vreo 4-5 ani experienţă, nimeni n-a reuşit să facă ceva notabil în domeniu. Cei mai mulţi nici măcar nu lucrează în comunicare, iar unii nu lucrează deloc. Din vreo 180 de oameni, exceptându-i pe cei 20-30 care şi-au găsit fericirea în alte domenii, avem maxim 60 de oameni de comunicare. 

Citeste tot articolul

O meserie bănoasă

5

Pe mine părinţii nu m-au îndrumat spre un anumit domeniu profesional, dar ştiu o grămadă de părinţi care au avut grijă ca pruncii lor să-şi aleagă un drum care să-i ducă la o meserie bănoasă. Aşa au ieşit o grămadă de medici şi ingineri fără vocaţie, aşa au ieşit economişti care urăsc cifrele, aşa avem jurişti care au trecut cu greu examenele şi acum profesează în alte domenii.

Teoretic n-ar trebui să ne urmăm drumul în funcţie de pasiuni şi aptitudini? Ok, sunt câteva profesii în care se moare de foame, dar n-ar fi mai util să ne dorim să excelăm într-un domeniu pentru ca mai apoi poziţia în care suntem să ne ofere o linişte financiară? În loc să alegem un domeniu călduţ în care toţi câştigă bine, dar care nu ne place, n-ar fi mai simplu să încercăm să fim foarte buni într-un domeniu care ne place?

Când eşti prea bun

1

De-a lungul anilor am cunoscut o grămadă de tineri foarte talentaţi şi inteligenţi. Am avut norocul să fiu în preajma multor olimpici şi am concurat cu ei – uneori de la egal la egal. Toţi erau mult peste medie, toţi aveau un viitor strălucit în faţă. Şi cu toate astea mulţi au eşuat, s-au pierdut în mulţime. Şi-au găsit un job obişnuit, bine plătit (dar nu excepţional), unde îndeplinesc nişte taskuri ce nu ies din tipare. Nimic din ce fac ei acum nu mai e extraordinar, deşi până la un moment dat totul depăşea limitele normale.

Încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu oamenii ăştia care promiteau atât de mult. Ce-i drept, majoritatea se plasau peste medie fără să fie cei mai buni la ceva. Poate că asta le-a lipsit, mica diferenţă între foarte bun şi cel mai bun.

Ţinteau să se angajeze în mari companii internaţionale, să reuşească în Paris, Londra sau poate chiar SUA. Dar s-au întors în România. Trebuie să fie foarte nasol să te vezi prins între două lumi şi să nu-ţi poţi găsi locul. Într-o lume să nu poţi intra pentru că mai sunt o grămadă ca tine iar în cealaltă să nu vrei să intri pentru că eşti mai bun decât toţi ceilalţi şi să simţi că te iroseşti.

Nu pentru glorie, nici pentru bani

8

La FITS 2012, Vlad Petreanu ne-a surprins în timp ce butonam de zor telefoanele mobile (de fapt, dacă nu mai au butoane, poţi să spui că butonezi?). Cam în acelaşi timp Bogdana trăgea o concluzie care m-a deranjat. Da, sunt cazuri în care bloggerii acceptă să scrie pe sume mici sau pe atenţii nesemnificative. Dar n-o fac neapărat “de fraieri”. Deşi tweetul Bogdanei n-are nicio legătură cu festivalul, m-am raportat la ceea ce făceam în momentul respectiv: participam la o manifestare culturală în calitate de blogger oficial. O poziţie care presupune nişte responsabilităţi şi care oferă nişte beneficii. Cum ar veni noi scriem şi suntem răsplătiţi într-un fel de organizator/agenţie/companie.

Citeste tot articolul

Vă veţi lăsa copiii în Centrul Vechi?

4

Săptămâna asta am participat la deschiderea restaurantului Wu Xing din Centrul Vechi, undeva pe Covaci, lângă Atelierul Mecanic – acest centru al hipsterelii. Foarte frumos, destul de mic restaurantul, mâncarea obişnuită, orez şi o grămadă de oameni care probabil că vor lua la pachet de acolo.

După eveniment am plecat pe jos şi m-am învârtit puţin pe străduţe. Am avut răgazul necesar pentru a studia oamenii. Într-un bar cam cât o jumătate de autobuz erau înghesuiţi nişte copii abia intraţi în adolescenţă. 50 de metri mai încolo un alt bar cu nişte tipi care priveau un meci. Puţin mai încolo nişte hipsteri la o terasă. Lângă magazinul Bucureşti plin de ţigani dubioşi. Continuând spre parcarea de la Inter (singura parcare decentă din zonă) mă gândeam dacă părinţii puştilor respectivi ştiu pe unde se învârt copiii lor.

Probabil îi ştiţi, sunt genul celor care populau băncile de La Motoare şi care acum s-au mutat în Centrul Vechi. Însă acolo mulţimea e mai pestriţă şi pentru un copil de 14-15 ani mi se pare periculos acest food-court. Dar având în vedere că zona e tot mai cool, cum o să le putem interzice copiilor noştri să o frecventeze?

SMURD în Social Media?

4

Facebook a ajuns la o răspândire considerabilă în România. Social media nu mai e o noţiune străină, dar deocamdată nu folosim reţelele sociale în scopuri foarte utile societăţii. Dacă în afară se studiază posibilitatea ca serviciile de urgenţă să aibă o prezenţă în Social Media, mă întreb cum ne-am putea folosi noi de reţelele sociale.

Cred că în unele situaţii de urgenţă ar fi benefic un plus de informaţii foto şi video de la faţa locului. Practic, pentru ca SMURD (cred că e singurul serviciu capabil să se folosească de aceste canale cu succes) să aibă o prezenţă pe reţelele sociale, ar fi suficientă o persoană care să monitorizeze menţiunile şi postările/comentariile de pe o pagină de Facebook destinată serviciului de urgenţă, persoană care să lucreze undeva în cadrul dispeceratului de urgenţă.

Citeste tot articolul

Ai o idee. O să meargă?

0

Cred că toţi greşim atunci când ne vine o idee mişto. Zic de ideile de business.

Ne place, suntem entuziasmati, considerăm că toată lumea o să o laude şi o s-o dea mai departe. Dar de cele mai multe ori nu e aşa. Ne aşteptăm ca toţi prietenii noştri să promoveze ideea şi sfârşim prin a-i antipatiza pe toţi cei care nu ne-au ajutat. Uităm că nimeni nu e obligat să ne ajute. Şi oricum nimeni nu poate să-i ajute pe toţi cei care solicită sprijin.

Aşa că atunci când avem o idee ar trebui să ne întrebăm dacă ea va merge fără ca toţi prietenii şi cunoscuţii să o facă să meargă.

Nu mă apuc de discursuri motivaţionale şi coaching, pur şi simplu mi-a venit în cap gândul ăsta.

Life goes on

6

Am văzut-o prima oară pe scenă la Olimpiadele Comunicării. N-am băgat-o în seamă prea tare, fiind ocupat cu o şatenă. În timpul ăsta, socializam cu o altă şatenă, încercând să o cunosc mai bine pe prietena ei brunetă.

Am revăzut-o la petrecerea de după Olimpiade şi am urmărit-o de la distanţă. Eu tot după şatenă, ea îi făcea ochi dulci unui tip. Nu mă interesa tipa, pentru că niciodată nu mi-au plăcut blondele (evident, niciodată s-a terminat ieri). Dar mi-a plăcut povestea. I-am urmărit mai apoi pe bloguri. El şi ea, aflaţi la câteva sute de kilometri distanţă îşi plângeau dragostea de moment.

Povestea a trecut, distanţa a intervenit între cei doi, însă am continuat s-o citesc. Doar pe ea. Nu ştiu cum, dar am început să interacţionăm, am ajuns unul în blogroll-ul celuilalt. Scria bine şi în scurt timp au observat şi alţii. După câteva luni s-a mutat la Bucureşti şi notorietatea ei a crescut până la cer. Ne-am împrietenit şi în offline, am concurat împreună la Olimpiade, aproape că am şi colaborat la un proiect. Ne-am văzut din când în când şi am împărtăşit veştile (bune şi rele) unul cu celălalt. Pe urmă s-a hotărât să plece la EL. Acel EL pe care mi-l prezenta în urmă cu vreo 2 ani cu un zâmbet larg pe faţă.

Acum câteva săptămâni, după ce am participat la un eveniment împreună, vorbeam cu Pyuric:

Băi, nu-mi vine să cred că pleacă Miruna
– Da, nici mie…

Vin sărbătorile

5

Poate că voi nu le simţiţi încă, dar vă spun eu că vin! Zilele trecute am simţit cum începuse să miroasă a iarnă. Şi o să înceapă să ningă într-o zi (şi o să dea toată lumea link pe Facebook şi Twitter). Şi o să cânte Bănică la Sala Palatului, vor fi luminiţe prin oraş şi târguri prin Cişmigiu. Şi iarna asta sigur o să-mi placă mai mult ca oricând :)