În ultima vreme mi-au sărit în ochi câteva probleme care afectează extrem de mult dezvoltarea ţării în care trăim, şi care par să fie ignorate de popor. Asta apropo de pasiunea colegului Vali pentru ştirile inutile pe care le considerăm a fi devastatoare şi care de fapt nu contează. Iată ce ne ţine pe loc de fapt: Citeşte tot articolul
Tot reflectând asupra situaţiei deplorabile în care se află politica românească am realizat că în viitor am putea renunţa de tot la ideea de Parlament fără să avem vreo problemă din cauza asta.
Să ne gândim puţin: la origini, parlamentarii erau nişte reprezentanţi ai poporului. Nişte oameni care se presupunea că ştiu mai bine decât noi ce decizii trebuie să ia pentru binele celor pe care îi reprezintă. Şi în acelaşi timp nişte oameni care erau mandataţi să ia decizia pentru că nu se putea face adunare naţională sau referendum pentru fiecare problemă. Un referendum costă mulţi bani durează, e o întreagă procedură. Asta în momentul de faţă. Dar ce se va întâmpla când costurile vor ajunge să fie infime? Când se vor putea strânge astfel de date doar din câteva clickuri? Citeşte tot articolul
Dragă scrisoare deschisă,
Din păcate, nu-ţi pot dezvălui conţinutul real al acestei scrisori, pentru că natura mea de scrisoare închisă nu-mi permite asta. Totuşi, trebuie să-ţi spun că nu te apreciez deloc, ba chiar te consider o anomalie a naturii, un accident care se tot produce. Eşti o ciudăţenie, pentru că rolul nostru, al scrisorilor, e să fie închise şi să ajungă la un anumit destinatar, care poate alege să publice conţinutul sau nu.
Ştiu că ai fost denumită pompos „scrisoare deschisă”, însă tu nu eşti altceva decât o depeşă trimisă către prea mulţi destinatari, un afiş pe care autorii l-ar dori lipit pe toate gardurile.
Draga mea soră vitregă mult prea uzitată de toată lumea, trebuie să-ţi spun că oamenii se folosesc de tine doar pentru a atrage atenţia. Apelează la tine pentru a creşte artificial greutatea vorbelor lor, dorind să pară că au ceva important de spus, vreo idee studiată îndelung. De fapt, nu eşti decât un artificiu de procedură, o scamatorie.
Sper că îţi vei recăpăta prestanţa într-o bună zi şi că vei reuşi să schimbi lumea cu textele tale.
Am fost câteva zile în Belgia, prin Bruxelles şi împrejurimi, cu un net prost dar cu roaming decent (trăiască UE). Înainte să plec mai mulţi prieteni mi-au zis că ar fi bine să stau acasă, mai ales după atentatul dejucat săptămâna trecută.
Din păcate, cred că asta e lumea în care trăim azi, aşa că fie acceptăm asta şi riscăm, fie renunţăm de tot la călătorii prin Vest. Cu soldaţi dotaţi ca de război patrulând, cu camioane militare parcate în mijlocul bulevardului, cu poliţie analizând din cap până în picioare fiecare trecător mai suspect.
Nu pot să spun că mi-a fost frică, mai ales că era plin de soldaţi în toate zonele centrale din Bruxelles. Am văzut prima oară la Roma soldaţi pe străzi, anul trecut. Atunci n-a fost un sentiment prea plăcut, dar după primele 2 zile m-am obişnuit cu ideea. Am aflat ulterior că am călătorit în Italia fix într-o perioadă cu alertă maximă de atentate. Citeşte tot articolul
Trahir, filmul de debut al lui Radu Mihăileanu, a fost filmat la începutul anilor ’90 în România. Acţiunea se petrece prin anii ’60-’70, dar cadrul de mai sus surprinde un oraş exact aşa cum mi-l amintesc în primii ani de viaţă. Gol, plin de moloz, plin de zone în construcţie.
Cred că până prin 1995 nu s-a reparat mare lucru în România, toată lumea era preocupată să îşi facă firme, să aducă blugi, să joace la Caritasuri, să joace la Loteria Vizelor. Târziu de tot am început să ne civilizăm, să terminăm din construcţii, să umplem golurile lăsate de trecerea bruscă la capitalism. Imaginea asta m-a lovit pentru că mi-a adus aminte cât de săraci eram. Şi nici măcar nu ne dădeam seama.
Ţin minte că în Militari, în spatele blocului, erau nişte mormane de moloz şi pământ care au stat pe-acolo ani întregi. Apoi a venit epoca garajelor, acolo am avut maidanul pe care am bătut mingea, apoi o parcare uriaşă, pe urmă s-a „retrocedat” terenul şi s-a construit un complex rezidenţial. Dar înainte de toate astea nu era nici măcar asfalt! Dacă voia cineva să vină direct din staţia de tramvai ajungea cu noroiul până la genunchi.
Nu-mi dau seama dacă ar trebui să apreciem că am ajuns până aici, într-o ţară relativ civilizată, sau să ne înfuriem că am ajuns doar aici, în timp ce Vestul e la ani lumină.
În Game of Thrones, prin sezonul 5, apare un personaj umil, iubit de credincioşi, numit The High Sparrow. Respectivul personaj îi ajută pe nevoiaşi, promovează credinţa adevărată (irelevant cum se numeşte în film), ceea ce îi trezeşte interesul lui Cersei Lannister, care îl pune într-o funcţie de conducere a bisericii. Odată ajuns la putere, omul capătă legitimitate promovând chestii absolut obişnuite precum pacea interioară, credinţa, bunătatea.
Imediat ce strânge 3 milioane de semnături din toate cele şapte regate, The High Sparrow începe procesele. Îi condamnă întâi pe homosexuali, bagă nişte procese la nivel înalt, torturează în numele credinţei, discriminează, dă verdicte fără o judecată reală. După ce-a terminat cu ei începe să-i condamne şi pe ăia care i-au acoperit pe homosexuali, acuzându-i de sperjur. Dacă cineva comentează şi îi pune la îndoială legitimitatea, BANG!, închisoare că asta e o blasfemie şi trebuie pedepsită. Totul în numele credinţei, desigur. Citeşte tot articolul
Maşina despre care am scris în articolul ăsta a dispărut de acolo de vreo 2 zile, la fel şi celelalte maşini de poliţie abandonate la secţia respectivă. Nu-mi fac iluzii că ar fi meritul meu, cel mai probabil e vorba de acest reportaj făcut de ŞtirileProTV. Însă important e rezultatul, iar ideea de bază e că ăsta e singurul mod în care merg lucrurile, prin presiune exercitată de societate.
Şi nu e vorba doar de instituţiile statului, ci şi de companii private sau de orice individ. Odată ce le sunt expuse problemele, oamenii au tendinţa de a fi mai motivaţi să le rezolve. Altminteri se prefac că nu ştiu de ele şi îşi văd de viaţă. Să nu vă imaginaţi că responsabilii de la secţia de poliţie nu ştiau de maşini, dar probabil că n-aveau chef să pornească întregul proces birocratic. În momentul în care subiectul a devenit o ştire, s-au dat nişte telefoane şi s-a rezolvat instant, chiar dacă maşinile stau de ani întregi acolo.
De-asta spun că sunt utile articolele nasoale pe care le mai scriem eu, Vali şi încă câţiva. Pentru că fără ele n-ar avea nimeni chef să schimbe diverse porcării. Până când nu sunt arătaţi cu degetul, unii merg pe burtă, ba chiar se dau imaculaţi. Iar presiunea socială e singura care poate schimba ceva. Nu numai pe net, ci şi pe stradă, unde orice măgărie ar trebui sancţionată verbal. Lumea în care trăim se poate schimba cu vorba bună sau cu biciul. Dacă nu reacţionăm în niciun fel nu schimbăm nimic.
Samsung a rechemat toate telefoanele Note 7. Apoi 2,8 milioane de maşini de spălat. Go Pro a rechemat toate dronele Karma după doar 14 zile de vânzare efectivă.
Astea sunt doar 3 cazuri extrem de cunoscute ce au apărut în ultima lună. Nu sunt primele şi nu vor fi nici ultimele. Ţin minte că acum 15 ani era ştire naţională dacă un producător de maşini japoneze rechema vreun model pentru probleme serioase, auzeai zile întregi despre asta.
Acum nu mai e nimic extraordinar când nu funcţionează ceva, ştirea apare doar când obiectul ne pune viaţa în pericol.
Iar problema de fond vine de la ritmul nebun în care se produc aceste produse. Timpul de dezvoltare e tot mai scurt, an de an producătorii de telefoane trebuie să scoată noi modele. Acţionarii cer vânzări tot mai mari, publicul vrea noi feature-uri cât mai spectaculoase, mai multă putere, mai multă baterie, viteză mai mare, altitudine, presiune, totul. De unde se obţine timpul ăsta? Păi se taie din timpul de testare, se merge pe calcule matematice, pe testarea cu aparatură care uneori dă greş. Dacă o configuraţie e performantă pe hârtie nu e obligatoriu să se comporte OK şi în practică.
Mai nasol e că nu văd vreo soluţie prin care chestia asta să se schimbe.
A trecut un an de la #colectiv. Nu s-au schimbat multe, însă asta n-ar trebui să ne descurajeze. Am citit mult pe subiect zilele astea şi am ascultat oameni care vorbeau. Unii furioşi, alţii descumpăniţi, câţiva setând nişte puncte de discuţie pe agenda publică. Bănicioiu, Vlad Voiculescu, secţia de arşi, candidaţii de pe liste. Fiecare după nevoi.
Din păcate, mulţi oameni păreau că şi-au pierdut speranţa.
„Uitaţi, fraţilor, a trecut 1 an şi nu e niciun condamnat, cluburile încă funcţionează în locuri dubioase, nu s-a schimbat nimic, ne pregătim să-i votăm tot pe ei!”
„Normal că nu s-a schimbat, doar suntem în România, futu-i mama măsii de treabă!” Citeşte tot articolul
Am o prietenă care de fiecare dată când încearcă să acopere pe cineva are următorul discurs:
„Băi, el nu e rău intenţionat, dar s-a întâmplat X” – unde X poate să însemne orice pretext care pe mine nu mă încălzeşte cu absolut nimic. Şi de multe ori mă abţin cu greu să-i spun că persoana respectivă poate să-şi ia bunele intenţii şi să şi le bage în fund.
Serios, chiar nu-i pasă nimănui dacă tu ai intenţii bune sau nu. Nu mă ajută cu nimic să ai idei bune pe care nu le implementezi, să îţi propui lucruri măreţe şi să nu faci mare brânză.
Nu există niciun premiu pentru ăia care nu au reuşit „dar măcar şi-au dorit mult de tot”. E doar un pretext care ne ajută să justificăm o formă de mediocritate. În loc să ne concentrăm pe rezultate, să acceptăm un eşec şi să vedem unde s-a greşit, ne îmbătăm cu apă rece.
De fiecare dată când nu reuşesc să implementez o idee foarte mişto pentru un client mă consum extrem de mult tocmai pentru că ştiu că intenţiile mele n-au ajutat pe nimeni.
De-aia ar trebui să ne focusăm pe lucrurile făcute, că alea se contabilizează. Chit că sunt vizite la bunici („am vrut să ajung pe la ei dar n-am mai reuşit”), proiecte noi („vreau să încep ceva nou dar nu e momentul acum”) sau chestii mici prin casă. La finalul zilei cei mai mulţi oameni habar n-au câte intenţii mişto ai avut tu.
