Recorder a făcut un reportaj interesant despre maturitate. Au întrebat oameni de pe stradă când s-au simţit pentru prima oară maturi, iar răspunsurile au fost legate, în general, de plecarea de-acasă, primele rate, primele facturi, primul salariu. Chestii normale.

Vali face o comparaţie uşor exagerată, cu omul preistoric, însă dincolo de asta, nu cred că are sens nici să ne comparăm cu ce se întâmplă în ţările din Vest. E clar că există acel decalaj de 20-30 de ani, chiar dacă am mai recuperat ceva din el în ultimii 10 ani. Însă mai degrabă recuperarea asta s-a produs la nivel material, nu şi în ceea ce priveşte mentalitatea.

Uitaţi-vă la povestea aia cu Mark Zuckerberg şi taică-su care ar fi vrut să preia o franciză McDonald’s. Ştiţi care e visul multor părinţi de la noi? Să li se angajeze copiii la stat. Că e job sigur, că e muncă puţină (de cele mai multe ori), că e un salariu fix şi mici şansele să fii dat afară.

Şi tatăl lui Jurgen Klopp avea planuri antreprenoriale pentru fiul său la un moment dat, planuri care nu s-au mai materializat, în momentul în care fiul a ales să insiste cu fotbalul.

Chestiile astea vin din familie, se transmit dintr-o generaţie la alta. Spiritul antreprenorial, dorinţa de a face ceva în plus, mai mult, mai bine. Capacitatea de a-ţi asuma nişte riscuri, de a nu te mulţumi doar cu un job călduţ.

Noi cred că trecem, ca naţie, printr-o perioadă de tranziţie. Dar e o tranziţie reală, a mentalităţii, nu ca aia politico-economică din anii ’90. Abia am dat de bani (în ultimii 20 de ani) şi ne-am concentrat să vedem lumea pe care n-am avut ocazia s-o vedem înainte. Am ieşit la restaurante, am descoperit viaţa de noapte, supermarketurile şi am făcut excese de toate felurile.

Acum călătorim cu copiii noştri, le dăm suficientă mâncare, le permitem să aleagă. Probabil că ei vor avea timp şi dispoziţia necesară să se gândească şi la binele ţării, vor avea maturitatea de care e nevoie să pună binele comun înaintea binelui personal. Sau cel puţin aşa sper.