Anii de pensie n-ar trebui să fie aşa

Biroul agenţiei e în acelaşi loc de 7-8 ani, într-o zonă în care sunt atât case, cât şi blocuri. De vreo 2-3 ani e un vecin pe care îl văd zi de zi pe-afară. Stă la parterul unui bloc din zonă şi petrece extrem de mult timp „patrulând”. Le mai ţine companie băieţilor care repară maşini ocazional, dă ture în jurul blocului, în jurul cartierului, uneori pur şi simplu stă în picioare, cu mâinile în buzunare.

Vorbim de o stradă secundară, pe care nu trec nici prea multe maşini, nici oameni, nu e ca şi cum admiră vreun peisaj. E cât se poate de clar că omul se plictiseşte foarte rău. Probabil că are cel mult 65 de ani, e încă în putere (sau aşa pare), cred că ar putea face multe activităţi dacă şi-ar propune asta. Dar probabil că lipsa de bani şi alte lipsuri contribuie la starea asta.

Într-un fel mi-a adus aminte de poveştile despre unul dintre bunicii mei, care în primii ani după pensionare făcea zilnic drumul de acasă până la fostul loc de muncă, vreo 3-4 kilometri. Apoi se mai ducea şi prin Cişmigiu, pe la celebrii şahişti, iar la un moment dat se întorcea acasă, tot pe jos.

Dar asta era la începutul anilor ’90, când efectiv nu aveai ce să faci. Puteai să citeşti cărţi sau să te plimbi pe străzi, să dormi şi cam atât. 

Astăzi mi se pare că sunt incredibil de multe lucruri de făcut şi mi-ar plăcea să am timp să le fac pe toate. Chit că asta înseamnă să văd ore în şir diferite seriale, să revăd filme care mi-au plăcut, să citesc cărţi, articole, să învăţ să fac lucruri din clipuri de pe Youtube. Şi toate lucrurile astea nu costă prea mult.

Nu mai zic de muzee, spectacole de teatru, diverse zone din Bucureşti care merită vizitate. Şi nu zic aici nici de călătorii pentru seniori, pentru că ştiu că nu toţi îşi permit asta (deşi sunt mult mai mulţi azi cei care pot pleca în astfel de grupuri organizate şi văd lumea).

Cred că e şi o problemă de perspective, dar anii de pensie n-ar trebui să fie aşa. Trăiţi în jurul blocului, în plimbări fără un scop precis, ore în şir.