S-a tot discutat în ultima perioadă despre graffiti, ocazie cu care mi-am dat seama că avem în continuare o înțelegere greșită a fenomenului graffiti.
Cultura la dubă a criticat măsurile PMB (cu argumentul că nu e asta o prioritate) și a făcut trimitere către un interviu cu Cage, unul dintre cei mai talentați grafferi din România, care a fondat Sweet Damage Crew și care azi face niște opere de artă urbană, în medii controlate.
Însă în interviu Cage se referă la tagging ca la o formă de advertising pentru „artiști” emergenți.
Sorry, dar nu e deloc așa. Și o spun din poziția omului care a fost într-o gașcă de wannabe grafferi, chiar am dat și eu un tag sau două pe gardurile din liceu. Colegii mei au dat și pe clădiri din centru.
Și rolul acestor taguri este strict unul legat de ego. O marcare a teritoriului într-o formă aproape tribală, care mai apoi este multiplicată prin oraș de tineri aspiranți printr-o formă de mimetism. Nu e nici artă, nici advertising. Este lipsă de control, lipsă de înțelegere a valorii arhitecturale la vârste fragede.
Nu putem accepta taggingul doar pentru că la un moment dat niște artiști au început cu asta. Nu e normal să validăm vandalizarea orașului având drept exemplu niște vârfuri care fac o treabă excelentă, într-un mediu controlat și legal.
Și cred că e important să începem cu asta curățarea orașului, e ceva ce se poate rezolva rapid, cu rezultate vizibile. Să sperăm că în timp vor veni și consolidările, care durează mai mult și costă enorm.
