Puţină istorie cu Hawaii

Am tot ascultat poveştile lui Donald Trump legate de Groenlanda, canalul Panama şi chiar de Canada, dar nu le-am băgat prea mult în seamă. Apoi am ajuns la articolul ăsta al Danielei Petrescu despre Hawaii şi mi s-a născut o întrebare: Cum a ajuns Hawaii să fie unul dintre cele 50 de state americane? Mai ales că Hawaii a devenit stat american abia în 1959, în acelaşi an cu Alaska.

Ok, dar cum au ajuns nişte oameni de pe o insulă din mijlocul oceanului să devină stat american? Mai ales că, înainte de momentul 1959, ultimele state care au intrat în această republică federală au fost Oklahoma (1907), New Mexico şi Arizona (în 1912). Restul s-au alăturat SUA prin anii 1700 şi 1800.

Insulele Hawaii erau locuite de populaţia nativă până în 1778, când au fost descoperite de britanicul James Cook. Cu ajutor militar de la britanici, Kamehameha I a unificat toate insulele şi a întemeiat Regatul Hawaii în 1795. În următorii 100 de ani au tot venit colonişti care voiau să facă afaceri cu zahăr şi să aprovizioneze vasele în drumul lor spre vânătoarea de balene din Pacific.

Uşor-uşor populaţia nativă s-a împuţinat, iar numărul coloniştilor de origine americană sau britanică a crescut. Prin 1846, SUA a recunoscut independenţa regatului Hawaii, astfel încât regatul a putut să aibă schimburi economice cu diferite state ale lumii. Pentru că populaţia de origine americană avea o pondere importantă, au fost primiţi în organismele de conducere ale regatului. Diverşi bogătaşi din Hawaii au devenit miniştri, iar în 1887 au format Hawaiian Patriotic League, au scris o nouă constituţie şi l-au obligat (sub ameninţarea armei) pe regele Kalākaua să o promulge. Noua constituţie micşora puterile regelui şi le lua dreptul de vot nativilor hawaieni.

Criteriul principal pentru dreptul de vot era legat de avuţie, iar americanii erau cei mai bogaţi de pe insulele respective. În plus, regele nu mai avea voie să demită miniştri, putea doar să-i numească, urmând a fi demişi doar printr-un proces legislativ. Ceea ce din punct de vedere democratic este corect, dar coroborat cu faptul că doar americanii mai aveau acces la putere, a însemnat o lovitură de stat practic.

Desigur, nu toţi americanii încercau să apropie Hawaii de SUA. Au fost şi americani care au încercat să păstreze un echilibru în relaţia dintre cele două teritorii, dar mult mai puţini decât cei care voiau ca Hawaii să intre sub controlul SUA. 

Până la urmă regina Liliʻuokalani (succesoarea lui Kalākaua) a fost obligată să abdice şi la conducerea noului stat format a venit Sanford B. Dole, născut în Hawaii din părinţi americani.

John L. Stevens, Secretary of State la vremea respectivă, a trimis o mică armată care să menţină controlul în teritoriu. Iar preşedintele noii republici a decis să înceapă demersurile prin care Hawaii era anexată de SUA astfel încât Hawaii să nu mai plătească taxe pentru schimburile economice. Sună cunoscut vreun pic?

Noile guverne hawaiene, conduse de descendenţi de origine americană, au parcurs tot procesul legislativ prin care Hawaii a devenit cel de-al 50-lea stat american, în timp ce populaţia nativă n-a avut niciun cuvânt de spus.

În doar 100 de ani, americanii au pus stăpânire pe conducerea regatului şi au anexat teritoriul.

Despre momentul anexării:

Almost no Native Hawaiians attended the annexation ceremony, and those few Hawaiians who were on the streets wore royalist ilima blossoms in their hats or hair, and on their breasts, they wore Hawaiian flags which were emblazoned with the motto: Kuu Hae Aloha (‘my beloved flag’). Most of the 40,000 Native Hawaiians, including Lili’uokalani and the Hawaiian royal family, protested against the action by shuttering themselves in their homes. „When the news of the Annexation came, it was bitterer than death to me”.

De aici.

Cred că e important să înţelegem că, uneori, istoria este şi aşa.