Prin 2006 lucram la o firmă care avea două secretare tinerele, simpatice, dar care erau mai mult de mobilă. Ştiau să răspundă la telefon (dar nu şltiau niciodată cine e şi cine nu e în firmă), ştiau să facă un ceai (dar nu ştiau niciodată cât zahăr trebuie să pună), ştiau să zâmbească frumos (dar nu reuşeau să îndeplinească prea multe taskuri. În vara respectivăau venit nişte documente care trebuiau modificate. Şi pentru că nu existau variantele electronice, a fost nevoie ca cineva să scrie zeci de pagini de contracte la calculator.
Tinerele s-au apucat şi au scris vreme de 2 zile cam 30 pagini împreună. În total erau vreo 60, dacă nu mă înşel. Cu vreo 10 ore înainte de deadline au început să dea din colţ în colţ. Până la urmă, când le-am văzut atât de disperate, m-am aşezat la calculator şi am pus-o pe una din ele să-mi dicteze. Când am început să tastez au făcut nişte ochi mari. Cine s-ar fi gândit că anii de tastat frenetic pe messenger şi mirc aveau să folosească la ceva? Cred că în vreo 2 ore am terminat. Mi-am permis chiar să mă şi dau mare, nefiind deloc atent la ecran şi privind nestingherit la decolteul uneia dintre ele în timp ce tastam.
Acum, când m-au provocat cei de la ReConcept să încerc să scriu ceva cu lumina stinsă (şi ochii închişi) m-am gândit că o să-mi fie greu să scriu cu diacritice, dar se pare că m-am obişnuit în ultimii ani şi cu asta 🙂 Cred că mi-am mai pierdut antrenamentul şi nu mai scriu chiar atât de rapid ca atunci, dar încă mă descurc onorabil.
Post scris cu o chestie din asta pe ochi.
