Twitter Spaces și schimbarea paradigmei

Aseară, în timpul Marelui Outage, am intrat pe Twitter ca să am unde să scrollez obsesiv compulsiv în lipsă de servicii Facebook. Și din vorbă în vorbă am deschis un Spaces, adică o conversație audio similară cu ceea ce face Clubhouse. 

Pentru că pe Twitter sunt un pic influencer (peste 12k followeri) lumea se plictisea grav, s-au strâns acolo mulți oameni și s-a încins o conversație. Erau peste 100 de ascultători la un moment dat, iar pe parcursul celor 2 ore de conversație cred că s-au perindat mai mult de 200.

A fost mișto, am intrat în vorbă cu niște oameni noi, am mai dat niște followuri și mi-am adus aminte de anii ăia în care asta era toată activitatea de pe internet. Intram pe Twitter și ne conversam acolo, cu muuult mai puține opțiuni decât avem acum, mereu în doar 140 de caractere. Asta era prin 2009-2010, atunci a bubuit Twitter în România, prin 2008 și-au făcut cei mai mulți ”twitter influenceri” cont.

Dacă stau puțin să mă gândesc, cred că nici nu avea Facebook același succes (a se citi monopol) dacă nu era Jack Dorsey obtuz rău de tot și rămânea fixat pe niște funcționalități ani la rând. Păi ei n-au avut funcție de Retweet foarte mult timp și scria lumea RT în față și copia un tweet. Sau limita de caractere, sau fotografiile, conversațiile etc. Toate au fost cerute de comunitate și ignorate de șefii Twitter.

Dar nu despre asta e vorba. Ce mi-am dat seama aseară e că mi-a lipsit genul ăsta de interacțiune socială. În 2009-2010 mi-am făcut o mulțime de contacte pe Twitter, am discutat cu o grămadă de oameni, fie ei studenți, profesori, sportivi sau vedete. Toți erau acolo, toți erau egali (nici blue ribbon nu exista), cu un telefon în mână și 140 de caractere la dispoziție. Ne-am mai și certat uneori, dar s-a întâmplat mai des ca discuțiile să se încheie cu zâmbetul pe buze și ieșit la o bere. 

Erau anii celebrelor #tweetmeeturi în cadrul cărora am cunoscut jumătate din onlineul bucureștean. Și când ne-am plictisit unii de alții am început să mergem prin țară la #fotbaltweetmeet și alte asemenea ocazii.

Pe de altă parte dacă stau să mă gândesc la Facebook, percepția mea e mai degrabă negativă în ultimii ani. ”Iar s-au certat unii pe Facebook. Iar m-am certat cu unul în comentarii. Iar a luat-o lumea razna.” Așa am concluzionat de multe ori după interacțiuni cu platforma lui Zuck.

În timp ce Twitter a fost mereu mai degrabă o sursă pozitivă de interacțiune, Facebook a fost fix invers, iar la asta mai adaug și toată starea proastă pe care ți-o dă Instagram cu ăștia sunt în concediu, și ăștia sunt la un restaurant mișto, iar eu sunt pe canapea acasă și viața mea e de rahat și n-o să ajung nicăieri! Sigur, am învățat să controlez asta și, de fiecare dată când creierul o ia razna, să-mi aduc aminte de locurile mișto în care merg. Dar câți reușesc să facă exercițiul respectiv?

Cred că această schimbare a paradigmei prin care am trecut, de la o interacțiune socială pozitivă pe Twitter (uite ce oameni mișto am cunoscut și ce idei am schimbat și ce informații am aflat) la o interacțiune socială profund negativă în multe situații e cel mai rău lucru pe care l-au făcut Zuckerberg și ai lui.

Soluția e să fac un pas în spate și să mă detașez încă puțin de Facebook. N-o să ies de acolo, încă lucrez cu FB și Insta, încă am nevoie de o minimă interacțiune. Dar o să-mi fac mai mult timp pentru Twitter, poate chiar experimentez mai mult cu Spaces. De fapt, ideea Clubhouse mi-a plăcut mult, dar nu eram ok cu chinezii și apetitul lor pentru monitorizare.