Căutăm nişte spaţii prin Bucureşti. Diferite scopuri, diferite plaje de preţ. Chirii de la 400 la 3000 de euro, cât să fie eşantionul reprezentativ. Când o să găsim, dacă o să găsim, o să povestesc şi despre ce e vorba. Dar până atunci mă distrez cu nişte studii antropologice pe care le fac la vizionări.
E mişto să mergi la vizionări mai ales când dai de proprietari (uneori are agentul cheia, îţi prezintă locul şi gata), pentru că afli lucruri despre istoria locului. Cine au fost oamenii care au construit casa, cine a mai locuit acolo, cum era folosit spaţiul înainte etc.
În general ne-am uitat la case vechi, aşa că a fost până acum o călătorie fascinantă prin interioarele unor case pe lângă care am trecut de zeci sau sute de ori de-a lungul anilor. Şi de multe ori mi s-a întâmplat să mă întreb oare cine locuieşte în casele respective sau cine le-a construit.
Realitatea tristă legată de aceste case vechi date în chirie este că cele mai multe au fost ciuntite, împărţite după cum s-a nimerit, tratate fără niciun pic de respect. Moştenitorii (sau noii proprietari, care au luat casele de pe la ICRAL) au făcut nişte investiţii minime, care au permis recondiţionări de duzină. Vorbim de nişte case cu o anumită prestanţă, clădite pentru medici, arhitecţi, miniştri, parlamentari ori mici afacerişti. Toate ar putea fi adevărate bijuterii, însă pentru asta e nevoie de investiţii. Bani, ca să poţi să faci bani.
Însă realitatea este că toţi vor să facă bani investind cât mai puţin, segmentând cât se poate casele astfel încât să aducă cât mai mulţi chiriaşi.
Am fost recent într-o casă superbă, cu o scară interioară, cu mai multe camere pe fiecare etaj, care fusese împărţită în nu-ştiu-câte „apartamente”. Pe la demisol mai erau nişte camere pe care proprietarul voia să le dea unor studenţi, în altă parte a casei mai erau închiriate alte camere cu tot felul de modificări. Per total casa arată excelent şi ar putea avea multe întrebuinţări, dacă ar fi pusă la punct şi ordonate puţin priorităţile. Sigur că e greu să închiriezi o vilă cu 4-5000 de euro pe lună, chiar şi în centrul oraşului, dar e o bătaie de joc să încerci să obţii aceeaşi sumă fragmentând spaţiul prin tot felul de improvizaţii.
Apoi mai sunt şi toate poveştile cu moştenirile. Verişoara care e plecată în Franţa şi care nu vrea să cadă la înţelegere cu rudele rămase în România. Fratele care nu vrea nici să vândă, nici să cumpere, nici să dea în chirie bucata lui de casă pentru că o s-o refacă el când o să aibă banii. Sora care stă în aceeaşi curte dar care are dreptul pe tot terenul. Şi tot aşa. Toate complicăciunile astea care nu duc decât la soluţii de compromis.
