Am luat cartea asta prin ianuarie, când am prins niște reduceri la Taschen. 15 euro pentru o ditamai cărțulia pe format mare.
Abia acum am început s-o citesc și mi se pare absolut fascinantă. Pentru că oferă o nouă perspectivă privind cel mai celebru portret din istoria jurnalismului. Care a apărut în revista Esquire în aprilie 1966 și poate fi citit aici. E un text super lung, care acum se studiază la școli de jurnalism din întreaga lume.
Culmea este că Gay Talese a scris ditamai textul fără să îi ia interviu lui Frank Sinatra. The Voice era într-o dispoziție proastă în perioada aia și n-avea chef să dea interviuri. De altfel, Sinatra a avut o relație complicată (a se citi: proastă) cu presa pe tot parcursul carierei sale întinse pe mai bine de 60 de ani.
Când nu le spărgea reportofoanele sau aparatele foto, Sinatra le răspundea la mișto în interviuri, îi amenința sau îi înjura pe mulți dintre ziariștii americani.
De înțeles de ce n-a vrut Gay Talese să insiste cu interviul. Deși a tot vorbit cu publicistul lui Sinatra, ba chiar a fost în câteva rânduri în apropierea marelui star, a asistat la diferite înregistrări. Dar interviul nu s-a întâmplat.
În timpul ăsta Talese a cheltuit vreo 5000 de dolari, echivalentul a 50.000 de dolari astăzi. Bani care s-au dus în vreo lună și ceva petrecută în Los Angeles. Cazarea la hotel, plus o mulțime de mese pe care le-a plătit în oraș cu tot felul de colaboratori de-ai lui Sinatra. La momentul respectiv Frank avea în jur de 75 de oameni care îl ajutau cu diferite lucruri. De la frizer la omul cu costumele, șofer, bodyguard, maseur etc. Nu se plimba peste tot cu ei, dar erau oamenii la care se ducea pentru diferite taskuri. Șaptezecișicinci!
Mă rog, nu știu dacă percepem noi în ziua de azi cât de mare era Sinatra în anii ’60, în special prin 1962-1963, imediat după ce coordonase festivitatea de inaugurare a preşedintelui John F. Kennedy.
Cartea asta, pe lângă nişte poze excelente de arhivă, oferă o perspectivă extrem de personală din partea unui om care avea un obiectiv foarte simplu: să îi facă un portret lui Sinatra pe baza unui interviu. Şi chiar dacă interviul nu s-a întâmplat, a ieşit un portret excelent.
