Din capul locului vă spun că mi se pare genul de lucru pe care îl faci o dată în viaţă, hai de două ori. Asta dacă nu mergi cu business sau dacă n-ai avioane private care să-ţi stea la dispoziţie.
Luna trecută am ajuns la Paris pentru câteva ore, ca să vedem o expoziţie de artă. Antonia începe din toamnă un Masterat la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii (este o Şcoală Doctorală din cadrul Universităţii Bucureşti, care are şi programe de Master). Tema ei e legată de Suprarealism şi de cât de prezente au fost femeile în acest curent artistic.
Prin mai, Antonia a descoperit o expoziţie a Leonorei Carrington, artistă de origine britanică mutată în Mexic în anii ’40. E o poveste lungă despre cum a ajuns Carrington la 25 de ani în Mexic, dar cert este că i-a plăcut şi a devenit una dintre figurile marcante în Mişcare de Eliberare a Femeilor din Mexic din anii ’70. E important detaliul ăsta ca să înţelegeţi de ce ne-am dus noi la Paris într-o vizită atât de scurtă.
Expoziţia organizată la Paris a fost una dintre cele mai mari expoziţii dedicate Leonorei, artistă care abia acum începe să devină mai mainstream (mai ales după ce operele ei au fost sursă de inspiraţie pentru nişte ţinute de la Met Gala; a făcut Antonia un clip despre asta recent). Cele mai multe lucrări au fost aduse de prin Mexic sau din SUA, aşa că şanse să le vezi live cu altă ocazie nu erau aşa multe. Mai greu să cutreierăm Mexicul ca să vedem tablourile unei artiste suprarealiste, mai ales că informaţii şi imagini sunt relativ puţine pe net (dacă e să compari cu Dali sau Frida Kahlo, de exemplu).
Aşa că am decis că ar fi bine să înghesuim în program expoziţia asta care se termina pe 19 iulie. Doar că între timp noi aveam de bifat un drum de 2 zile la Sibiu (pentru o conferinţă de presă), 2 săptămâni la Sibiu pentru FITS şi o nuntă prin Retezat. Plus toată perioada pre-Festival, care este super intensă, cu zile de lucru care încep la 8:30 acasă, continuă la birou şi se încheie pe la 22:00 tot la biroul de acasă. Plus Masteratul meu, cu sesiunea de rigoare.
Până la urmă ne-am gândit că singura soluţie ar fi să mergem o singură zi, într-un weekend. Două zile n-ar fi adus un plus foarte mare de timp, doar ar fi crescut costurile călătoriei.
Am consultat zborurile, am făcut calcule de timp şi am găsit varianta perfectă. Am ales să zburăm cu Tarom pe Charles du Gaulle, astfel încât să fim la 40 de minute de centrul oraşului. Low-cost-ul aterizează pe aeroportul Beauvais, care e la vreo oră şi jumătate de Paris, cu un autocar. CDG e legat direct la metrou.
În plus, orele sunt foarte bune la Tarom, am plecat la 8:30 şi trebuia să pornim înapoi la 19:45. Până la urmă a avut vreo oră şi jumătate întârziere avionul la întoarcere, dar deja nu mai conta.
Am aterizat în Franţa la 11:00, pe la 12:30 eram în Paris. Am mâncat ceva pe lângă Jardin du Luxembourg, apoi am mers să vedem expoziţia. Planul nostru era să mai vedem o expoziţie, Renoir parcă, dar am fost inspirat şi n-am luat bilete şi pentru a doua expoziţie, am zis că luăm la faţa locului. Şi a fost foarte bine aşa, pentru că expoziţia Leonora Carrington era mai mare decât ne aşteptam şi Antonia a stat vreo 2 ore pe acolo (eu am ieşit după vreo oră şi jumătate).
Apoi am mâncat un desert şi am intrat în Jardin du Luxembourg, era o zi absolut superbă de vară (ok, super cald, dar mai suportabil decât la Bucureşti). Ne-am plimbat pe acolo un pic, Antonia a filmat un intro pentru un clip şi am pornit spre Luvru. Am dat de un târg de vechituri în faţă la Saint Suplice, ne-am învârtit un pic pe acolo şi ne-am continuat drumul.
Am făcut nişte poze la Luvru, ne-am luat Rămas-bun de la Paris şi am coborât la metrou, la 18:00 fix. Şi ar fi trebuit ca la 19:30 să fim în avion, la 23:30 să aterizăm deja pe Otopeni. N-a ieşit aşa, abia pe la 1:00 am ajuns în Bucureşti, pe la 2 şi ceva eram în pat.
Pentru prima dată am parcat la Long Term Parking în Otopeni, parcarea aia care costă 100 de lei pe zi şi la care e în faţa Terminalului Plecări. Mişto să nu mai aştepţi după shuttle care să te ducă la maşină. Şi tot pentru prima oară am zburat doar cu un ghiozdan, fără alt bagaj. Presupun că aşa se simt milionarii.
Ne-a plăcut experienţa? Oh, da! A fost ceva inedit, ceva ce ajungi să faci de câteva ori în viaţă cel mult. Pentru noi n-a fost atât de obositor, zilele noastre cam aşa sunt. Plecăm dimineaţa de acasă şi ne întoarcem târziu în noapte de multe ori. Diferenţa o face doar peisajul. Plus că am stat vreo 6 ore în avion cu totul, încă vreo 2 ore în metrou, eram chiar odihniţi.
Clar ne-ar fi plăcut să petrecem mai mult timp în Paris, este unul dintre oraşele noastre preferate, dar de data asta aşa s-au aliniat planetele.
E o experienţă pe care o recomand doar dacă aţi văzut deja Parisul de câteva ori şi aveţi vreun obiectiv clar, nu sunt atât de ieftine biletele de avion încât să puteţi merge doar pentru o cafea şi un ecler.
