Şi noi când mai avem timp să fim prieteni?

Ai mei mi-au spus întotdeauna că nu-i bine să faci afaceri cu prietenii. Că sigur te cerţi, că unu ajunge să-l fure pe celălalt, că oamenii sunt egoişti şi nu vor să iasă totu bine, ci să iasă pentru ei bine… şi tot aşa.

La polul opus se află unii oameni, nu dau nume (ca de obicei), care cred că ar fi cel mai mişto lucru de pe lume dacă ar pune pe picioare o afacere cu prietenii. La modul la care o gaşcă de prieteni împarte sarcinile în funcţie de abilităţile fiecăruia: unu duce gunoiu, altu face vânzări.

Am încercat să-mi ascult părinţii, mai ales că nu aveam ţeluri comune aproape cu niciunul dintre prietenii mei. Numai că am ajuns de-a lungul timpului (prin diferite conjucturi) să lucrez şi cu câţiva prieteni. Şi mă gândeam îngrozit că o să ajungem să ne certăm sau că o să se întâmple cine ştie ce. Dar marea problemă e că nu mai apucăm să discutăm altceva în afară de proiecte. Şi e o senzaţie tare ciudată când sună telefonul şi cu toate că te caută una din persoanele dragi îţi vine să arunci cu el pe fereastră (cu telefonul, desigur 😛 ).

Oricât ai încerca să separi lucrurile, ajungi să vorbeşti numai şi numai despre proiecte, să te frămânţi şi să te cerţi uneori. Şi dispar dintr-o dată momentele de caterincă, discuţiile privind aia mică, noua cucerire sau ce mai fac părinţii. Apar în schimb deadline-uri, planuri, proiecţii pe următoarele 6 luni şi multă muncă. Şi te trezeşti că nu mai ai prieteni ai doar colegi sau parteneri. Şi e cam trist.