În liceu am avut un coleg care s-a mutat la noi de la o clasă paralelă. Era genul de elev conştiincios, aproape tocilar. Dacă eu eram băiatul serios din grupul de pramatii, el era băiatul serios din grupul de băieţi serioşi. Genul ăla de elev care se pregăteşte temeinic la fiecare materie, are mereu tema făcută, nu e fraier s-o dea la alţii şi se foloseşte de munca lui pentru a se diferenţia de toţi ceilalţi. Chestia asta îl făcea să se simtă superior nouă, care băteam mingea toată ziua la orele care nu începeau cu Limba (română, engleză, franceză, latină). Ba chiar pot să spun că era de-a dreptul arogant. Iar aroganţa lui creştea pe măsură ce se apropia bacalaureatul şi noi adunam chiuluri memorabilie. Pentru noi erau nişte amintiri de povestit nepoţilor, pentru el era doar pierdere de timp.
Dacă n-aş fi avut mintea unui puşti de liceu, aproape că m-aş fi panicat văzându-l cum ne priveşte ca pe nişte paraziţi. Cred că din punctul lui de vedere urma să ne ratăm imediat ce ieşeam de pe băncile liceului. N-a verbalizat niciodată dispreţul ăsta pe care îl avea faţă de majoritatea celor din clasă, însă îl simţeai în atitudine. Omul se considera mai bun decât noi, fără să aibă rezultate mai bune la învăţătură, bani mai mulţi, oi mai mândre şi cornute. Citeşte tot articolul








