parinti

În România lui 2012 încă se practică mersul la spectacole cu copii mici (şi foarte mici). Din diferite motive părinţii aleg să-şi ia odraslele la manifestări culturale care de cele mai multe ori nu sunt potrivite vârstei pruncilor. Recunosc, ai mei m-au luat cu ei la o mulţime de spectacole şi asta mi-a prins bine, dar se întâmpla pe la 7 ani, nu mai devreme. La vârsta aia tăceam din gură când mi se spunea.

Un copil plictisit într-o sală de spectacol ştiţi ce face. În cel mai bun caz urlă sau scânceşte, în cel mai rău caz face asta în timp ce aleargă printre spectatori. Uneori, doar uneori, părinţii aleg să-şi ia odrasla de mână şi să părăsească evenimentul.

Dar pe cei mai mulţi fix în momentele astea îi apucă ceea ce eu numesc sindromul „du-te mami şi tu!”. E momentul în care se strâng mulţi copii în faţa scenei iar părintele îşi împinge copilul de la spate, că doar n-o fi el mai prost. Şi face asta cu insistenţă, de parcă s-ar da ceva gratis în faţa scenei. Copilul, uşor jenat de situaţie, face doi paşi mărunţi şi se apropie cu sfială de locul în care ştie că n-ar trebui să fie. Iar ceilalţi spectatori zâmbesc îngăduitor alimentând sindromul.

Oameni buni,  copiii voştri sunt simpatici în primele 2 minute. Pe urmă ne încurcă. Dacă vrem să vedem nişte prunci dansând în faţa primului rând, mergem la o grădiniţă. Serios, înţelegeţi că locul copiilor la ora 10 e în pat, nu la Sala Palatului.