Din când în când se mai aduce în discuţie Casa Regală şi valorile pe care ar trebui să le inspire aceasta. În ultimii ani s-a creat un curent hipsteresc de susţinere necondiţionată a Regelui Mihai, un soi de răspuns întârziat la politica de denigrare întreprinsă de comunişti (ăia dinainte de ’89 şi ceilalţi).
La fiecare discuţie legată de monarhie, aceşti hipsteri regalişti găsesc tot felul de argumente istorice, de parcă toţi ar fi ieşit de pe băncile facultăţii de profil şi, pe lângă asta, ar deţine adevărul absolut.
Dincolo de orice interpretări, avem nişte fapte foarte clare. Mihai I a fost un rege foarte tânăr. Mihai I a renunţat la numele Hohenzollern-Sigmaringen (dând naştere unei dinastii care o să se stingă, probabil, în vreo 2 generaţii). Mihai I a părăsit ţara pe care o conducea (a fugit, a fost alungat – cum vreţi voi să-i spuneţi). România este în acest moment o republică semi-prezidenţială.
Niciunul dintre lucrurile de mai sus nu justifică respectul exagerat faţă de Casa Regală. E drept, în momentul de faţă membrii Casei Regale sunt nişte oameni care fac acte de caritate şi care au nişte strămoşi de viţă nobilă. Atât. Restul ţine de un curent clădit pe disperarea oamenilor care nu mai găsesc direcţii politice în care să creadă.
Sunt de acord că e important să susţinem o idee, dar numai dacă respectiva idee e întruchipată de oamenii potriviţi.
