În accepţiunea românească „ieftin” capătă de cele mai multe ori sensul de „aproape gratis”. La noi nu e folosit aproape niciodată cu sensul din dicţionar: „care nu costă scump; convenabil„.
Mă feresc cât pot de oamenii care vor lucruri ieftine. Am stabilit deja că n-avem noţiunea de „prestări servicii” şi de cele mai multe ori preferăm să ne descurcăm singuri. Totuşi, în rarele ocazii în care nu reuşim să ne descurcăm singuri (sau cu ajutorul unui prieten), căutăm ceva ieftin. De fapt, „ieftin” e deja o formă de compromis din partea cumpărătorului. Înseamnă că şi-ar dori acel serviciu sau produs gratuit, însă înţelege că e foarte greu să-l obţină fără niciun ban şi atunci încearcă să diminueze pierderea. Mai ales că, se ştie, „puţin dai, puţin face”. Suntem conştienţi că de cele mai multe ori serviciile ieftine sunt proaste. În loc să achităm un preţ ceva mai mare pentru un produs bun, preferăm să căutăm produsul cel mai ieftin.
Practic, atunci când accepţi să laşi la preţ pentru cineva, nu-i faci o favoare. El simte că îţi face ţie o favoare acceptând să-ţi plătească pentru un serviciu prost. Pe această scară de valori denaturată „ieftin” devine preţul decent, acceptabil, în timp ce suma corectă devine o utopie. De lucruri scumpe în adevăratul sens al cuvântului nici nu putem discuta. Doar gratuităţile devin astfel chilipiruri, dar chiar şi atunci este pusă la îndoială calitatea serviciilor. Oare n-am fi găsit pe cineva care să facă treaba mai bine (tot gratuit, evident)?
