Sâmbătă m-am trezit dis de dimineaţă şi m-am dus la festivităţile dedicate zilei de 19 martie. În 4 ani de liceu am ajuns o singură dată sâmbăta la şcoală – prin clasa a zecea, tot pe 19 martie, când am jucat într-o mică scenetă. Ocazii au tot fost, dar n-aş fi venit nici în ruptul capului.
Şi ca să păstrăm cât de cât formula de bază, l-am scos pe Eduard din casă şi ne-am oprit în sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra, fosta sală de festivităţi a liceului. Am prins câteva cântece şi vreo 2 scenete, la fel cum se fac an de an. Era plină sala teatrului, nu doar de profesori şi elevi, ci şi de părinţi şi foşti elevi.
Într-un întuneric de nedescris încercam să identificăm în mulţime figurile profesorilor care ne-au influenţat atât de mult. I-am regăsit mai obosiţi parcă, îmbătrâniţi destul de vizibil, deşi au trecut doar 4 ani de când i-am lăsat în urmă.
Şi în timp ce ne lamentam noi că lucrurile s-au schimbat şi atmosfera nu mai e aceeaşi, au trecut pe lângă noi două doamne care povesteau despre cum erau clasele „acum 40 de ani”. Am înlemnit. Dacă pe noi ne-au debusolat schimbările şi trecerea celor 4 ani, nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul lor.
Am luat chiar şi revista Spaţii, pe care n-o cumpăram niciodată în liceu şi am citit pe nerăsuflate poveştile cu liceul nostru în perioada interbelică 🙂
Iar dimineaţă am căutat ore în şir o poză îndeajuns de mişto pentru articolul ăsta. Mi se părea că niciuna nu arată cât de frumoasă e Şcoala Centrală…
Foto via
2 comentarii. Leave new
Ar trebui inregistrat imnul pe un suport ceva 🙂
e complicat. trebuie gasit pustiul respectiv, pe urma gasit un studio..