Elogiu banalului

Sunt un băiat simplu, din Militari. Ştiu să apreciez un eveniment cu fast şi nişte experimente culinare, însă mă simt cel mai bine în prezenţa lucrurilor obişnuite. Îmi place să gust din când în când mâncăruri sofisticate, însă nu mă omor după ele. De-asta nici nu mănânc foarte des pe la evenimente.

Mă văd copleşit în ultima vreme de momente speciale, ocazii notabile şi sărbători grandioase. Mi se pare că toate nu fac altceva decât să încurce. Chiar şi fără să fie vreo sărbătoare, specialul dă buzna peste rutina mea şi o distruge. Orice reţetă nouă, încercată în casă, se traduce printr-o aşteptare chinuitoare. Dacă în mod normal luăm masa la ora 6, atunci când e vreo reţetă „din cărţi” mâncăm abia la ora 8.  

Iar după ce aştepţi o grămadă de timp, constaţi că nici nu a ieşit aşa cum trebuie. Sau dacă a ieşit, nu te dă pe spate. Oricum n-ar mai conta, din moment ce ai aşteptat ore întregi şi înfuleci totul în 5 minute.

Cum zice poetul, unde sunt fripturile de porc de altădată? Prefer o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi („favorita” lui Doru Panaitescu) oricărui sote sofisticat. Ştiu să apreciez un mic bine făcut şi un piure de cartofi cu mult unt. Îmi plac serile de luni în care stabileşti într-o clipă programul şi alergi să prinzi filmul de la început.

Îmi doresc cu ardoare să beau doar apă plată în concediu fără să se uite lumea ciudat la mine. La fel şi în club. De cele mai multe ori vreau să nu ies din rutina legată de mâncare, băutură şi petreceri. Prefer să acord o importanţă mai mare unor premiere la teatru, unor concerte de muzică – clasică, folk sau rock – unor conferinţe pe teme culturale. Şi vreau să-mi pot petrece cât mai multe weekenduri citind, fără să sărbătoresc nimic, fără să fiu scos din zona mea de confort. Dacă se poate.