Nu cred că e vară în care să nu ne plângem că „pe vremuri nu era atât de cald”. Sigur, încălzirea globală, schimbarea climei, aerul condiţionat – toate ne-au transformat în nişte domnişoare de pension care se vaită non-stop de căldură.
Totuşi, ţin să vă anunţ că pe vremuri temperaturile nu erau cu mult mai mici. Clima ţării ăsteia cam aşa a fost în ultimii 100 de ani. Evident, temperaturile au mai crescut puţin, dar trebuie luat în calcul şi modul în care a evoluat vestimentaţia. Mai exact, poate că era mai răcoare, dar oamenii nu mergeau pe stradă în pantaloni scurţi şi maieu.
În schimb, casele erau mai răcoroase. Am poposit acum ceva timp într-o casă veche de pe la ţară şi am crezut iniţial că au aer condiţionat. Afară erau vreo 40 de grade iar în casă era chiar răcoare. Ca să nu mai spun de clădirile foarte vechi cu pereţi groşi (cum ar fi culele), unde poate chiar să te ia frigul în mijlocul verii.
Dar remediul împotriva căldurii era, de cele mai multe ori, vilegiatura. În lumea bună a Bucureştiului era aproape obligatoriu ca doamnele şi cuconiţele să fugă de canicula din oraş vreme de o lună-două. Distracţiile Bucureştiului erau limitate, majoritatea redacţiilor îşi suspendau activitatea (mai puţin cei de la Revista UNU, care editau un număr estival cu pagini goale), iar teatrele se pregăteau pentru următoarea stagiune. În acest context salvarea era prin diverse călătorii. În funcţie de posibilităţi, familiile plecau în străinătate, la Marea Neagră, sau la locuinţa de vacanţă de la munte.
Boemii scriitori sau pictori ai capitalei se retrăgeau la Balcic, staţiunea preferată a Reginei Maria dar şi o destinaţie la modă în rândul celor mai înstăriţi. Pentru toţi ceilalţi exista lacul Techirghiol. Cât despre casele de vacanţă, acestea au devenit o modă abia odată cu regimul lui Carol I. Tot atunci a început popularea cu vile a satelor de pe Valea Prahovei. Moda s-a încheiat odată cu venirea comuniştilor, care au declarat casele de vacanţă drept un „obicei moşieresc”.
Vilegiatura în străinătate era rezervată celor înstăriţi şi reprezenta atât o reconfirmare a statutului social, cât şi prilej de aprofundare a studiilor pentru copii. Iar la multe din aceste călătorii participau mai degrabă dascălii privaţi decât capul familiei, rămas în capitală pentru diverse afaceri.
Surse: Diurn şi nocturn – Adrian Majuru, Întoarcere în Bucureştiul interbelic – Ioana Pârvulescu, felurite romane a căror acţiune se petrece la începutul secolului XX.
