Anul trecut de Crăciun am luat de pe Amazon vreo 2 cărţi despre Frank Sinatra (asta şi asta). Pentru că am mai citit câteva cărţi pe subiectul ăsta, acum mă interesează mai mult perspectiva autorului şi detaliile de perioadă. Şi sunt acolo nişte amănunte fabuloase despre cum funcţiona industria muzicală pe vremea aia. Sinatra a trecut în mai puţin de 5 ani de la show-urile radio înregistrate, la cele live în care primea bani pentru 15 minute de cântat în cadrul unor emisiuni sponsorizate de branduri de ţigări, apoi la show-uri TV înregistrate şi în final trecerea spre live. Totul în perioada 1943 – 1950.
În vârf de carieră, imediat după Al doilea Război Mondial, Sinatra vindea peste 10 milioane de discuri anual, şi asta în condiţiile în care nu era singurul artist cu cifrele astea. La o populaţie de 150 de milioane de locuitori era un număr impresionant de discuri, însă asta în condiţiile în care lansările de albume se făceau pe bandă rulantă. În anii ’60 norma era de 4-5 albume pe an, cu un maxim de 8 albume în 1962, la care se adaugă şi compilaţiile. Kitty Kelly povesteşte că diversele case de discuri (Capitol, Columbia, Reprise) lansau în fiecare lună câte un album cu Sinatra pentru a face faţă cererii de muzică nouă cântată de preferatul Americii de la vremea aia. Ăsta e şi motivul pentru care Sinatra a înregistrat peste 1100 de cântece de-a lungul carierei.
Oricum, dacă vă pasionează subiectul vă recomand biografia lui Kitty Kelly, e mult mai echilibrată decât ce-au scris oamenii din anturajul lui. Urmează pe listă asta şi asta.
În altă ordine de idei, documentarul All or nothing at all, produs de HBO este pe Netflix, în caz că vreţi să-l vedeţi. Şi asta cred că e o premieră, n-am mai văzut filme produse de HBO pe Netflix până acum.
Foto via













