Dacă v-aţi născut înainte de 1995 probabil că ştiţi ce-i ăla Teletext. Sau vă mai amintiţi vag de un buton de pe telecomanda televizorului care vă ducea într-un fel de compilaţie de ştiri, programe şi scoruri live. În România doar TVR şi Antenele au avut (şi încă au teletext), însă prin vest formatul a dispărut deja. Zilele trecute a fost trending topic în Marea Britanie pe Twitter hashtagul #NationalTeletextDay, la 43 de ani de la apariţia serviciului. 

Cum a apărut

Teletextul a apărut în anii ’70 în Marea Britanie. Ideea a venit din laboratoarele Phillips şi era menită să pună la dispoziţie în timp real noutăţi despre agricultură tuturor caselor din mediul rural britanic. La început televizoarele nu puteau reda semnalul transmis fără un decodor special, însă cu timpul acest decodor a fost inclus din fabrică. 

În paralel, General Post Office, devenită apoi British Telecom, dezvoltase încă din anii ’60 un sistem similar, doar că ei gândiseră un sistem de comunicare bidirecţional, în care răspunsul utilizatorului se făcea prin telefon (fix, cum altfel). 

În 1973 BBC lansează serviciul Ceefax (nume pornit de la ideea “see facts”), iar GPO a lansat concurentul Prestel. Deşi iniţial formatele erau diferite, unul având 24 de rânduri a câte 32 de caractere, iar celălalt 20 de rânduri a câte 40 de caractere, până la urmă s-a ajuns la un standard cu 24 de rânduri şi 40 de caractere. 

Embed from Getty Images

Serviciul s-a dezvoltat în Europa şi a avut ceva succes, însă în America de Nord nu prea a prins. Asta din cauză că americanii şi canadienii au dezvoltat mai multe standarde care nu se potriveau între ele, era nevoie să cumperi decodor pentru fiecare, iar dispozitivele erau destul de scumpe. Au prins mai mult serviciile care ofereau titrări sau doar programe TV.

Găsiţi povestea pe larg pe Wikipedia.
 

Cum funcţiona

Semnalul era transmis odată cu cel de televiziune, în pachete de 45 de biţi. Informaţia era trimisă către decodor, iar în momentul în care utilizatorul deschidea serviciul, era afişată pagina principală (un fel de Home). În momentul în care era apăsată o combinaţie de 3 cifre, decodorul căuta pagina respectivă prin multitudinea de date.

Paginile erau grupate pe categorii, prima cifră reprezentând categoria. 1 – Home şi informaţii de bază, 2 – ştiri, 3 – programe, 4 – horoscop etc. Pe la sfârşitul anilor ’90 erau deja companii de pariuri care afişau scoruri în timp real pe anumite pagini de teletext. În felul ăsta aflam ce fac Real, Barcelona sau echipele din Anglia înainte să văd ştirile de a doua zi sau înainte să cumpăr ziarul. Pentru că pe vremea aia ziarul era principala metodă prin care aflai ce s-a întâmplat pe stadioanele din întreaga lume, şi au trecut doar 15 ani de-atunci!


Foto via

Sistemul ăsta în baza căruia toată informaţia era transmisă by default în semnalul analogic făcea să nu conteze numărul de decodoare la care ajungea mesajul, motiv pentru care teletextul a fost foarte util în timpul atacurilor din 11 septembrie 2001. Din cauza numărului mare de accesări siteurile publicaţiilor de ştiri au picat, în timp ce serviciul de teletext a funcţionat fără probleme. 

Tot pe teletext aflam cum va fi vremea, citeam horoscopul şi aruncam un ochi la rubrica de monden internaţional. Practic, era precursorul lui AccuWeather, LiveScore, GSP şi Cancan.

Cum a dispărut

Aici nu sunt foarte multe de zis, pur şi simplu teletextul a devenit o tehnologie depăşită. Până la sfârşitul anilor ’90 toate televizoarele veneau cu decodor de Teletext, însă în acelaşi timp Internetul se dezvoltase destul de mult. Uşor-uşor teletextul a fost uitat, iar odată cu trecerea la televiziunea digitală şi renunţarea la analogic, în 2012, serviciul a dispărut de tot în Marea Britanie. CNN renunţase deja la teletext încă din 2006, însă în 2012 au renunţat şi cei de la BBC. 

În România există în continuare acest serviciu la TVR şi Antene. Probabil că la TVR omul care se ocupă de Teletext stă în acelaşi birou cu operatorul de telegraf şi cu dresorul de porumbei călători. 

Un material mişto documentat e şi în Vice.