A 20-a ediție Ideo Ideis. One last dance pentru mine.
În toți anii pe care i-a avut festivalul ăsta de la Alexandria, am avut șansa să fiu 4 ani în echipă, 2 ani am ajuns ca blogger și încă vreo 2-3 am fost prin vizită. Aproape jumătate din Ideo Ideis a făcut parte și din viața mea.
Cronologiile sunt neimportante. Ideo a plecat și a revenit în viața mea, dar n-ar fi venit in the first place dacă nu era Nicoleta (Iancu) să insiste și să-mi spună că festivalul ăsta e super mișto, și că e o energie aparte, într-un loc în care nimeni n-ar fi crezut că se poate face un festival de teatru tânăr.
Am revenit în organizarea Ideo anul trecut cu un plan clar: să pregătesc alături de Antonia o echipă care să preia ștafeta și să ducă mai departe comunicarea.
Pe lângă asta, îmi doream să mai gust un pic din experiența specială pe care am trăit-o acum mai bine de 10 ani.
N-am mai găsit-o. Ideo Ideis așa cum mi-l aminteam eu, cu toate momentele idealizate, nu mai există. Sunt sigur că a existat, mulți alți oameni au trăit același lucru, deci n-a fost doar în capul meu. Doar că acum nu mai există.
Și mi-a luat o ediție și jumătate să înțeleg asta. Să-mi dau seama că oamenii care fac să continue acest festival poate că nici nu erau născuți la prima ediție. Deci n-au cum să trăiască la fel acest festival. E o altă energie, la fel de bună, dar diferită.
Eram în mijlocul echipei într-o seară, cu mulți 20 somethings în jur, când mi-am dat seama că nu mai e locul meu acolo. Și că e foarte ok să fie așa. Am avut parte de un closure, de care aveam nevoie fără să-mi dau seama.
Mă felicit că am intuit încă de anul trecut că n-o să duc prea mulți ani cu încă un festival de comunicat peste vară și că am pregătit o tranziție către doi tineri care vor prelua ștafeta anul viitor.
Nu mi-ar fi ieșit fără Antonia. Care a înțeles că eu am nevoie de Ideo la fel de mult cum are nevoie Ideo de noi în acel moment. Ca să-mi închid capitolul ăsta de viață.
Anul trecut mă simțeam egoist, pentru că am luat cu mine niște oameni la drum ca să-mi satisfac eu o nevoie. Şerban (Suciu) și Clara (Dobre) nu erau foarte convinși de Ideo după ediția de anul trecut. Parcă nu era magia aia pe care o povestisem eu.
Însă anul ăsta și-au descoperit singuri magia și oamenii care îi fac să continue. Au prins microbul și sper că vor avea viață lungă în Festival.
Acum mulți ani, Ideo a avut o temă care zicea „Tu când mai ajungi pe-acasă?”. Și la momentul ăla așa se simțea, ca un acasă. Doar că oamenii se mai mută, iar „acasă” ajunge să fie în altă parte.
Cred că pentru mine astăzi „acasă” e la Sibiu, la FITS.
Mă despart de Ideo cu inima plină de recunoștință pentru întâlnirile și reîntâlnirile de aici. Și cu siguranța că Ideo Ideis este pe mâini bune.
The kids are alright.







