Nimeni nu ştie cum să reformeze sistemul de educaţie

Daniel David, Ministrul Educaţiei, a fost la un podcast al EDGE Institute şi a spus acolo tot felul de lucruri interesante, ocazie ca oamenii să se plângă de reformele pe care David le-a iniţiat.

Astăzi începe şcoala şi se anunţă proteste în toată ţara pentru că profesorii sunt nemulţumiţi de modificările aduse în vară prin legea 145/2025. Pe scurt, creşte norma didactică la profesori, creşte norma didactică obligatorie pentru inspectori şi directori (e amuzant că acum câţiva ani se punea accent pe faptul că managerul unei şcoli nu trebuie să fie neapărat şi un profesor foarte bun, ci un administrator), scad banii alocaţi plăţii orare (pentru orele suplimentare), se comasează diverse şcoli.

Ilie Bolojan a dat prin iulie o declaraţie care mi-a rămas în minte:

În ultimii ani am scăzut normele didactice, am scăzut numărul de copii în clasă, am crescut salariile. N-am văzut o îmbunătățire globală a sistemului de învățământ.

Problema e că Educaţia nu este corporaţie, să creşti salariile şi să atragi imediat oameni buni care să facă performanţă. Nu te poţi uita la sistemul de Educaţie la câţiva ani de la reformă şi să tragi concluzii despre cât de bune au fost acele măsuri.

Situaţia e una complexă, dar hai să vă spun care e secretul: nimeni nu ştie cum să reformeze sistemul de educaţie.

Sunt două lucruri de reformat la Educaţie: ce şi cine.

Ce învaţă copiii noştri?

Am intrat în şcoală în 1995, când România se dezmeticise din negura comunistă şi începea reformele. Am prins trecerea de la note la calificative (în şcoala primară), am prins trecerea de la trei trimestre la două semestre, multe schimbări de materie, cred că prima generaţie cu manuale alternative, am fost prima generaţia care a dat examen de Capacitate cu alocare computerizată la liceu şi printre primele generaţii care au făcut facultatea după sistemul Bologna.

Tot parcursul meu de şcolarizare a fost marcat de schimbări şi reforme. Situaţia asta crea confuzie inclusiv în rândul profesorilor, care încercau mereu să fie la curent cu ce se mai schimba.

Materia a fost schimbată în ultimii 30 de ani într-o încercare continuă de a copia diferite modele din Vestul sau Nordul Europei şi a aduce la zi lucrurile pe care un tânăr trebuie să le ştie ca să intre pe băncile unei facultăţi şi mai apoi să ajungă în câmpul muncii.

Mereu acest vals între „suedezii fac doar 5 ore pe săptămână la şcoală şi în rest activităţi practice” (e un exemplu inventat) şi „e important pentru elevul român să ştie integrale, Baltagul şi bătăliile lui Ştefan cel Mare „. Desigur, cu argumentul recurent „pe vremea noastră se făcea şcoală şi uite ce bine am ajuns! „.

Problema e că am schimbat de atâtea ori materia şi modul în care ne raportăm la ea, însă n-am reuşit niciodată să ne folosim de gândirea critică şi să extragem doar lucrurile esenţiale, să gândim nişte traiectorii pentru pregătirea unor viitoare cariere.

Sub pretextul consolidării unei culturi generale, ne străduim să acordăm ore tuturor profesorilor din sistem, astfel încât toţi să-şi facă norma şi să trăiască liniştiţi până la pensie.

De-asta avem ore de matematică și fizică la clasele superioare de liceu filologie.

Şi aici ajungem la următoarea chestiune de reformat.

Cine îi învaţă pe copiii noştri?

Alt subiect pe care nimeni nu pare să-l stăpânească. Realitatea este că nu putem generaliza pornind de la exemple legate de examenele de titularizare, aşa cum am văzut că se tot practică.

Da, oamenii care au nevoie de titularizare poate că sunt slab pregătiţi. La fel cum există şi dascăli cu har.

Dacă ar fi să împart profesorii din România, aş zice că există 3 categorii: oamenii cu har şi o bună pregătire, oamenii blocaţi în nişte tipare depăşite, care mai au şi o atitudine refractară la schimbare şi oamenii slab pregătiţi. Tuturor le-au fost mărite salariile. E ăsta un lucru rău?

Nu cred că e un lucru rău, pentru că ideea din spate este să atragi oameni capabili în sistem, care să le ia locul celor slab pregătiţi şi să-i înlocuiască, în timp, şi pe cei depăşiţi (care nu sunt neapărat profesori slabi, dar sunt bătrâni şi oricum vor ieşi curând la pensie).

Or schimbările astea nu se întâmplă peste noapte, iar salariul mic era doar o parte din motivul pentru care oamenii evită Educaţia. Cealaltă parte ţine de respectul pierdut cu care se confruntă meseria asta.

Cândva, dascălii erau printre cei mai respectaţi oameni dintr-o comunitate, alături de preoţi şi de medici. Dar asta se întâmpla într-o vreme în care oamenii nu făceau carte. Astăzi toată lumea face o facultate, deci profesorul a devenit în percepţia publică egalul nostru (eu am o facultate, el are o facultate, deci suntem egali). Mai mult, în anii sălbatici ai tranziţiei nouăzeciste profesorii au fost consideraţi fraieri pentru că au rămas pe joburile respective când toată lumea se angaja la privat sau începea un business.

Şi-atunci cum să mai existe respect pentru nişte oameni pe care mulţi dintre noi îi consideră inferiori (sunt la fel de pregătiţi ca noi, dar mai săraci)?

Habar n-am ce ar trebui să facem ca să readucem respectul colectiv pentru breasla profesorilor, mai ales într-o societate care se degradează şi se radicalizează pe zi ce trece. Dar sunt convins că fără o motivaţie financiară şi un statut social superior pentru profesori, nu vom putea atrage decât accidental tineri bine pregătiţi.

Niciun specialist nu are răspunsurile

Daniel David este doar unul dintre specialiştii care n-au confirmat la conducerea Ministerului Educaţiei. Oameni extrem de bine pregătiţi, care par să aibă soluţiile potrivite, primesc credit, apoi se lovesc de realitate şi descoperă că lucrurile sunt extrem de complexe. Nici cu un buget nelimitat nu sunt aşa sigur că am putea rezolva rapid problemele Educaţiei, dar cu limitările de buget pe care le ale România lucrurile devin de 100 de ori mai grele.

Nu cred că domnul David este doar o poleială, dar cred că şi-a format o opinie bazată pe multe generalizări, într-un domeniu care e plin de particularităţi. Şi cred că e foarte greu să dai nişte legi care să se aplice şi pentru profesorii de la oraş şi pentru cei de la sat, şi pentru cei cu zeci de ore pe săptămână şi pentru cei care predau materii mai puţin „cerute” în programă.

Cred că ar trebui să ne oprim din atâtea schimbări şi să gândim un pic pe termen lung, să construim un ciclu de învăţământ de 15 ani, poate ca proiect pilot, cu nişte profesori selectaţi pe anumite criterii şi să-l urmărim de la început până la final. Abia atunci am putea trage nişte concluzii.

Podcastul e mai jos, în caz că sunteţi curioşi: