Bine că nu i-am făcut statuie lui Mircea Lucescu

România a făcut un egal ruşinos cu selecţionata Ciprului şi a compromis mare parte din şansele de calificare la Cupa Mondială. Echipa joacă prost, şi-a pierdut acel spirit de luptă de pe vremea lui Edi Iordănescu, iar acum pare că joacă aşa cum ar fi vrut Lucescu să joace cu Generaţia de Aur. Tactica zici că e făcută pentru o selecţionată cu jucători care vin de la Barcelona, Real Madrid şi Chelsea. Când, de fapt, băieţii noştri freacă banca de rezerve pe la echipe modeste din campionate modeste. 

Ţin minte că am văzut un entuziasm enorm din partea microbiştilor din bula mea când a venit Mircea Lucescu la naţională. Acest vis împlinit, această mare realizare nerealizată a fotbalului românesc. Să-l ai pe Mircea Lucescu era fructul oprit, cel mai dorit eveniment după mult aşteptata venire a americanilor după Al Doilea Război Mondial.

Şi a venit Lucescu, la 80 de ani, la fel ca trupele care vin să se retragă prin concerte la noi, la fel ca jucătorii (cât de cât) cunoscuţi care semnează pe la 38 de ani cu echipe din România.

Mircea Lucescu a fost pus pe un piedestal atât de înalt încât nici nu se mai vedea silueta omului cocoţat acolo. Mă bucur că nu i-am făcut statuie, mi se pare că Mircea Lucescu s-a dovedit a fi exact ceea ce vedea Occidentul: un antrenor bun din Estul Europei, care a obţinut nişte performanţe notabile mai mult în zona asta geografică şi care a reuşit să construiască două echipe bune la Brescia şi la Șahtior. Galatasaray nu prea se pune, echipa era construită de Fatih Terim, care i-a fost atât predecesor, cât şi succesor.

Mircea Lucescu nu e mai mult decât Mircea Lucescu, se identifică cu el însuşi, vorba Regelui Hagi. Nu e nici magician, nu e nici vreun geniu al antrenoratului. N-are cum să scoată mai mult dintr-o naţională slăbuţă. Și mi se pare că nici nu e adaptat la tactica prezentului, astfel încât să regleze lucrurile în felul ăsta, dacă jucătorii n-au mare valoare.