Cel mai frumos loc

Şcoala Centrală, Şcoala Centrală
Vin la tine cu drag
Şcoala Centrală, Şcoala Centrală
Eşti al vieţii prag…

Aşa suna cântecul unui puşti de gimnaziu când eram noi pe la sfârşitul liceului. Între timp puştiul probabil cântă despre facultăţi şi masterate iar liceul nostru frumos s-a schimbat total.

Am fost vineri seară la o reuniune de clasă organizată pe genunchi. Ne-am strâns doar 8 şi am râs de multe dintre poveştile pe care le-aţi citit şi le veţi citi aici. Se auzea în toată piaţa Amzei cum râdeam noi, centraliştii, şi să ştiţi că nu exagerez. Eram acolo neschimbaţi, unii cu ceva kilograme în plus, alţii (adică eu) exact ca în ultima zi de şcoală, Soprica, SF, Ştirbaldo, Gherghelyan, Dobrică, Meda, Ciuky şi Ruxi.

2 ore nu ne-am putut opri din povestit. Ce mai face fiecare acum? Habar n-avem, abia dacă am schimbat 2-3 vorbe despre asta, eram prea ocupaţi să povestim. Fiecare „Mai ştiţi când…?” era urmat de râsete zgomotoase şi adăugiri.

La sfârşit am zis să mergem în Icoanei să mai stăm puţin, în parcul pe care doar îl tranzitam în liceu. Şi dacă tot eram acolo am făcut prostia să mergem până la liceu, să vedem ce s-a mai schimbat.

Pentru că nu era nicio mişcare prin faţă, am deschis poarta mare de fier cum numai centraliştii ştiu să o facă şi am intrat fraudulos, în dulcele stil clasic al celor 4 ani petrecuţi acolo. Când am intrat în şcoală aproape că mi-au dat lacrimile. Nimic nu era la fel ca acum 3 ani când am ieşit ultima oară din clădire. Pereţii albi, lemnăraia deschisă, culoarul central blocat cu un zid de rigips.

Când am intrat prima oară în Şcoala Centrală m-am simţit ca la Hogwarts. Şi erau atâtea elemente care să susţină comparaţia… Holurile slab luminate de nişte becuri puse din 2 în 2, scările de lemn care scârţâiau îngrozitor când urcai, muşuroiul de prichindei de la clasele 1-4, ăştia mai mari de la gimaziu, mirosul de mâncare de la cantină, spălătoresele care se plimbau cu cearceafurile de la internat… Era un ecosistem. Dacă ne luai şi ne duceai undeva departe, în Scoţia, ne-am fi descurcat cu ce aveam în curtea aia.

Acum pe holuri zici că eşti pe platourile de filmare, cu nişte neoane puternice, internatul s-a desfiinţat, posibil şi cantina, în locul sălii de sport sunt două săli de clasă cu parchet laminat şi bănci noi, geamurile sunt termopan, dulapurile din care „împrumutam” noi mingi au fost scoase.

Parcă îşi pierduse tot sufletul Şcoala Centrală. Iar în curte e un mare şantier, pentru o sală de sport care n-a fost terminată. Curtea noastră imensă în care puteai să te ascunzi fără să fie nevoie să pleci din liceu.

Sigur, acum totul e mai modern, fiecare clasă are dulapurile ei, băncile sunt noi şi individuale, în sfârşit s-a făcut un culoar de trecere pe la etaj, ba chiar s-a făcut şi pe la subsol. Iar subsolul a fost renovat complet şi sunt multe săli acolo. Cu toate astea, avem prea multe amintiri cu liceul aşa cum îl ştiam noi ca să ne placă modernizările astea.

Cum să-ţi placă un parchet aşa lucios când noi puteam să vărsăm cola pe parchetul de la P-uri şi să nu fie nicio problemă? Cum să poţi fugi de colo-colo pe la etaj şi subsol când noi trebuia să ocolim tot liceul ca să ajungem dintr-o sală în alta?

Mai ştiţi când şi-a vândut Andi Anderson Ramblerul şi a cumpărat o maşină nouă? Era modernă şi frumoasă, dar nu făcea parte din familie…

Aşa şi liceul nostru cu pereţii lui vişinii (câte discuţii am purtat pornind de la pereţii ăia urâţi!) şi dulapurile obosite şi parchetul tocit şi geamurile care nu se închideau bine… Dar era al nostru…