Category

Arhanghelii

Arhanghelii Literaturii Române (20)

1

După cum v-am mai povestit, ora de limba şi literatura română era sfântă în liceu. Ne străduiam cu toţii să ne facem temele cât mai bine, lipseam doar în cazuri extreme şi citeam pe rupte. Toate lecturile alea pe care lumea le consideră plictisitoare şi demodate, toate poeziile lui Eminescu, toate romanele lui Sadoveanu. Cred că am citit mai multe dintre romanele lui decât a reuşit însuşi Sadoveanu să citească. Să fim serioşi, cine are răbdare să scrie 1500 de pagini despre Fraţii Jderi şi se apucă să le şi recitească pe urmă? Dacă ar fi prins momentul, Sadoveanu cred că ar fi citit seria Game of Thrones sau Stăpânul Inelelor în loc să-şi recitească romanele cu kilometri de descrieri ale Moldovei.

Dar pentru că nu era suficient să citim, începuse la un moment dat o competiţie internă pe cele mai bune comentarii. Analize de tot felul şi sinteze total diferite faţă de cărţile clasice de comentarii. Noi studiam după o programă alternativă, cu o lectură suplimentară burduşită de titluri şi metode uşor diferite de lucru. Dar chiar şi aşa nu puteam să ne abţinem din când în când de la fraze pompoase. Le mai băgam de umplutură şi ne erau îngăduite, până când şeful clasei a venit cu cea mai pompoasă introducere din istoria introducerilor pompoase. Fraza suna cam aşa:

Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc… (autorul cutare)

Ulterior am aflat că fusese inspirată dintr-o serie de caiete de comentarii ale unei domnişoare multi-premiate cu o generaţie înaintea noastră. Dar schema funcţiona foarte bine, toată lumea era impresionată de alăturarea potrivită de vorbe şi laudele curgeau. Până când şeful nostru de clasă a început tot aşa un comentariu despre o poezie de-ale lui Mircea Cărtărescu. “Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc: Mircea Cărtărescu”. Moment în care profesoara nu s-a putut abţine şi a exclamat:

– Mămică, dar Mircea Cărtărescu e viu! Cum poate să vegheze pe cerul literaturii române?!?

Arhanghelii Literaturii Române (19)

0

Strada Icoanei e destul de aglomerată, mai ales pe la prânz. Acum s-au montat nişte semafoare şi are sens unic, însă pe vremuri circulau maşini în toate sensurile. Şoferii care treceau pe lângă Şcoala Centrală la prânz erau nevoiţi să facă slalom printre maşini puse pe avarie (părinţii ăia care îşi aduceau copilul până în poartă), elevi de şcoala primară, elevi de gimnaziu, liceeni, bunici, părinţi şi profesori. O veselie.

Din păcate s-au produs şi câteva accidente uşoare de-a lungul timpului. Şi de fiecare dată când avea loc un astfel de incident, se dădea directivă la poartă să nu mai iasă elevii din curte pe timpul pauzelor. Deşi curtea Şcolii Centrale e una imensă, exista un singur magazin amărât care vindea la supra-preţ biscuiţi, sucuri şi chipsuri. Dar peste drum era o patiserie cam dubioasă (acum s-a închis şi clădirea mai are puţin şi cade) la care se făcea o coadă imensă. Mai târziu s-a deschis şi o şaormerie bunicică în capătul străzii – un motiv în plus să nu mai cumpărăm covrigei scumpi de la magazinul din interior.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (18)

0

Ştergem praful de pe rubrica cu amintiri din liceu, nu vor mai fi pauze aşa lungi, promit.

Când nu chiuleam pe motiv de competiţii sportive sau concursuri de graffitti şi nici n-aveam de jucat în vreo piesă de teatru, se mai nimerea să scăpăm de ore pur şi simplu. Aveam o profă foarte sensibilă, care ţinea mult la noi şi care avea uneori impresia că suntem surmenaţi. Cum noi învăţam pe bune la o singură materie – limba şi literatura română, nu prea aveam cum să obosim aşa mult (poate de la prea mult baschet şi fotbal), dar intram în joc şi ne făceam rost de scutire pentru câteva ore.

De cele mai multe ori era de ajuns ca unul din noi să stea liniştit în banca lui şi să privească spre catedră cu o mină tristă şi profa imediat se activa: “Alex (Edi/Răzvan) eşti bine?”. Nici nu era nevoie să spui ceva. O tânguială era de ajuns şi în 5 minute erai cu ghiozdanul în spate pornind spre spital şi mai apoi spre casă. Şi ca să nu ţi se facă rău şi să cazi pe stradă, veneau şi 2 colegi cu tine, care aveau învoire 2-3 ore, adică exact cât să nu mai fie nevoie să se întoarcă la şcoală în ziua respectivă.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (17)

3

Cred că prima chestie care m-a dat pe spate la Şcoala Centrală au fost dulapurile. Pe holurile şcolii erau nişte dulapuri de-alea cum au toţi liceenii în filmele americane. Sau, mă rog, aproape ca alea. Varianta românească (şi, deci, adaptată) presupunea că fiecare 3-4 elevi erau obligaţi să împartă câte un dulap – din lipsă de spaţiu. Holurile erau mici, dulapurile erau puţine şi oricum nu aveau acces decât elevii de liceu (la Şcoala Centrală sunt clasele 1-12).

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (16)

3

Trebuie să fi fost prin clasa a 10-a când a avut loc toată povestea cu jurnaliştii răpiţi în Irak. Am auzit într-o seară la ştiri că sunt 3 români răpiţi însă n-am dat prea mare atenţie subiectului. Sigur, erau vremuri istorice, însă problema nu mă atingea în vreun fel. Însă a doua zi la şcoală se vorbea cum că unul dintre jurnalişti ar fi fratele profei noastre de fizică, supranumită Fifi. Asta schimba cu totul lucrurile!

Pentru că eram nişte tineri cetăţeni cu spirit civic, am hotărât să mergem la mitingul de solidaritate care se organiza la Universitate. Întâmplător (total întâmplător!), acest protest avea loc în timpul orelor de curs. Am discutat cu profesorii, le-am spus că suntem solidari cu doamna Fifi şi ne-am cărat la protest. Ba chiar am mai vândut pontul şi altor colegi, încât am reuşit să ne strângem vreo 100 de elevi bezmetici.

În prima zi am fost la protest cu toată clasa. Era destul de cald (un început de primăvară) şi am stat acolo cam cât ţineau orele de la liceu. Erau câteva sute de oameni, toţi scandau. Unii aveau o problemă cu guvernul care trimite trupe în Irak, alţii cu războiul în sine, alţii strigau împotriva americanilor. La un moment dat şi-a făcut apariţia şi profa noastră de fizică, vizibil afectată de toată povestea.

A doua zi nu s-au mai strâns nici un sfert din protestatari. Însă noi eram acolo, pe baricade. Şi în următoarea zi, şi în următoarea. Cred că am stat în piaţă vreo săptămână. La televizor se vorbea de mitinguri de solidaritate însă noi eram vreo 15 liceeni ameţiţi, vreo 4-5 revoluţionari, încă vreo 2 care aveau ceva cu guvernul şi nişte oameni ai străzii. Ah, şi vreo 2 jandarmi care supravegheau obiectivul. Studenţii veneau şi plecau iar noi rămâneam acolo, să protestăm.

Profa a mai venit de vreo 2 ori şi s-a prins că noi găsisem şi în asta pretext de chiul. Totuşi, în mod ciudat, după ce toată povestea s-a încheiat şi am aflat cu toţii că era o făcătură, toată clasa a primit câte un zece sau doi. În semn de apreciere.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (15)

8

În liceu aveam un coleg. Bine… aveam mai mulţi colegi, dar aveam unul pe care îl chema Ştirbu. Băiat bun, uneori mitoman dar săritor în majoritatea situaţiilor şi un bun mijlocaş de bandă. La momentul respectiv asta cu fotbalul conta mai mult decât exagerările lui devenite marcă înregistrată.

Tot în liceu aveam o profesoară de biologie. Genul Cruela De Vil, aproape de pensionare, mereu (dar MEREU!) încruntată, foarte aspră. O femeie dură, un profesor extrem de bun. Doamna Manta era o teroare pentru toţi filologii şi aşteptam cu nerăbdare momentul pensionării, care părea că se îndepărtează tot mai mult pe măsură ce trecea timpul.

Citeste mai mult

Arhanghelii Literaturii Române (14)

3

N-am mai scris de mult şi între timp Arhanghelii au câştigat noi cititori. Reparăm greşeala.

Povestea e simplă, dacă aţi urmărit până acum, ştiţi că profesoara de Latină nu ne suporta. După ce am dat-o afară şi i-am pus absenţă, profa n-a mai intrat la noi la clasă decât cu directoarea de mână.  Şi s-a instaurat un fel de teroare. Noi acceptam, fiind conştienţi că săriserăm calul destul de mult cu ultima ispravă.

Vreo 2 ore n-a mişcat nimeni în front, iar cei care mişcau declanşau o avalanşă de ţipete şi reproşuri. Era într-o dimineaţă de joi, eram adormiţi şi stăteam drepţi în bănci, ascultând despre gramatica limbii latine (pe care n-am înţeles-o niciodată). Am început să ne foim puţin, să schimbăm priviri, lucru care a declanşat un nou tăvălug: “Gata, din momentul ăsta nu se mai mişcă NIMENI, altfel plec şi nu mă mai întorc în acest semestru!”.

Dragă nu ne era profesoara, dar nici nu voiam să agităm apele mai mult. Am zis să-i dăm pace. Şi preţ de vreo 10 minute nu am scos un sunet. Niciun oftat, niciun căscat, nimic. La un moment dat mă bate pe spate colegul Ştefan. Mă întorc şi îmi arată cu degetul o furnică cocoţată pe umărul meu. O iau şi o pun pe jos, moment în care încep ţipetele: “CE FACEŢI? Iar faceţi gălăgie? Iar vreţi scandal? Nu puteţi să staţi locului?”

Am rămas siderat. Vă spun, eram fix ca un copil care ştie că n-a greşit cu nimic şi nu înţelege de ce i se reproşează lucruri.

– Ştiţi… Ştefan mi-a spus doar că aveam o furnică pe spate. Am luat-o şi am pus-o pe jos…
– Dar cine eşti tu, HARAP-ALB????

Preţ de câteva secunde s-a aşternut o linişte monumentală. Nu ştiam dacă profa glumeşte sau vorbeşte serios. Ne-a închis, pur şi simplu. Pe urmă toată lumea a izbucnit într-un râs isteric, fapt care a făcut-o pe profă să plece din clasă, din nou. Dar zău că n-avea nicio justificare. Iar replica a rămas în istorie…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (13)

4

Am avut o grămadă de profi speciali, şi parcă în clasa a 11-a s-au adunat ca la expoziţie. Domnul Yuppy, domnul Iaaaurt, vreo două profe care ne apelau doar cu “mămică“, profa de latină care ne-a pus să semnăm că n-o mai salutăm pe stradă…

Dintre toate profa de Literatură Universală din acel an a reuşit să strângă cele mai multe poveşti. Era oricum o doamnă foarte… aranjată să spunem. Un fel de pitzi spre vârsta a treia care însă se comporta de parcă ar fi avut 30 de ani. Liftinguri, liposucţii, lipoabsorbţii, tot ce se poate face unui corp ca să arate mai bine decât e normal. Un fel de MILF care nu era MILF de fapt.

Problema nu era asta, că doar nu ne apucam să judecăm omul după aparenţe, dar doamna Poetă (i-am zis aşa după ce s-a apucat din senin la o oră să ne spună “ştiţi, eu sunt poetă…” ) chiar nu avea nicio treabă cu literatura universală. La un moment dat trebuia să discutăm Mahabharata, ştiţi voi, ceva operă indiană în sanscrită. Evident, nu citise nimeni integral însă Răzvan, colegul meu de bancă, trecuse de jumatea cărţii. Aşa că s-a apucat să povestească adăugând ceva aprecieri stilistice în punctele esenţiale. Şi tot povestind el, s-a gândit că ar fi mişto să o testeze pe profă, că prea părea ruptă de realitatea literară.

După câteva capitole a început să modifice firul poveştii, să inventeze personaje, să schimbe acţiunea. Profa dădea din cap şi îl aproba zâmbind satisfăcută. Răzvan săracul abia se mai putea abţine din râs, inventa personaje pe bandă rulantă, deja era poet popular şi povestea Mahabharata 2 :)) Profa nu părea să aibă nicio reacţie. La sfârşitul orei abia eram pe la jumatea cărţii aşa că profa l-a oprit ca să-i pună notă. I-a pus 9, pentru că “a încurcat un nume de personaj” iar noi ne-am lămurit că orele de solar şi lifting nu fac pereche bună cu literatura, fie ea şi universală.

Evident, nici doamna Poetă n-a mai fost alături de noi din semestrul următor.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (12)

3

Aşa cum vă povesteam, clasa a 11-a a fost un moment al schimbărilor. Diriginte nou, o clasă pe la subsol şi ostilitate din partea conducerii. Cu ostilităţile eram obişnuiţi, dar noul diriginte nu ne mai susţinea deloc. Învoiri mai puţine, scutiri de mână deloc, absenţe motivate ioc. Şi pentru noi era o tragedie, mai ales că ne luptam mereu pentru premii. Şi nu puteai să iei premiu cu nota 9 la purtare.

Dar problema cea mare era latina şi profesoara care pur şi simplu nu ne suporta. Ba chiar la un moment dat ne-a pus să declarăm pe caiete că nu o vom mai saluta atunci când o întâlnim. Evident, demersul ne-a făcut să o vânăm pe la cancelarie. Alergam şi din celălalt capăt al şcolii doar ca să-i ieşim în cale şi să o salutăm respectuos :))

În semestrul al doilea din clasa a 11-a ora de latină era joia de la ora 8:00. Şoc şi groază! Cine nu era în clasă până la 8:05 nu mai intra. Absenţă nemotivabilă. Şi la 10 absenţe putea să ne lase corigenţi pe motiv de “neşcolarizare”. Era ceva cu 75% din cursurile unei materii. Anyway, ne-am chinuit un semestru întreg să ajungem la 8:00 în clasă. Imaginaţi-vă că eu ajungeam de obicei pe la 9 jumate la şcoală. Eu la 8 jumate abia mă trezeam, cum să ajung la şcoală la ora 8?

Au urmat câteva absenţe nemotivate, câteva scutiri medicale pe motiv de “analize”, câteva scandaluri cu profesoara. Dacă veneai la 8 şi 6 minute nu intrai. Dacă ea se îndrepta spre clasă, trebuia să fugi, să o depăşeşti şi să intri ca să nu ai absenţă (dacă mergeai în rând cu ea îţi închidea uşa în nas). La un moment dat ne-am enervat şi am stabilit toţi să venim din timp. Am hotărât să ajungem la 7:45, ca să aibă timp şi întârziaţii să vină.

Am stabilit ziua şi la 8:00 eram toţi în clasă. Toţi. A fost singura dată când ne-am strâns toţi în clasă, la timp, în cei 4 ani de liceu. La teze se întârzia, la deschidere s-a întârziat, la ultimul clopoţel nu mai zic. Toată clasa aştepta să vină nebuna. A intrat la 8:05 şi unul dintre colegi a zis cu voce tare: “E 8 şi 5, aveţi absenţă, doamna profesoară!“. A înlemnit. A ţipat puţin şi apoi a plecat val-vârtej din clasă. Din semestrul următor am avut o altă profesoară de latină.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Arhanghelii Literaturii Române (11)

1

Dintre toţi profesorii cu care am avut probleme în liceu, profa de latină a rezistat cel mai mult. De obicei noi nu stăteam la discuţii, făceam reclamaţii la directoare, la inspectorat, chiar şi la minister dacă era nevoie. Şi în 2 timpi şi 3 mişcări profesorii care aveau un comportament nepedagogic (sau în cazul profesoarelor de engleză, aveau mai puţine cunoştinţe decât noi) zburau la alte licee.

N-am avut niciodată o problemă cu profesorii slabi (în general suplinitori), dar dacă eşti vai steaua ta şi abia iei examenul de titularizare sau te nimereşti pe pile ca suplinitor, nu te da cocoş. Şi în general ăştia mai slabi voiau să facă militărie cu noi. Doar că nu mergea.

Cum ziceam, singura profă care ne detesta dar care ştia materie şi în afară de puţină demenţă nu avea nimic, era profa de latină. An de an luam note foarte mici la oral pentru că nu se lipea de noi limba lui Cezar de nicio culoare. Dar recuperam de fiecare dată la teze, când luam 9 sau 10. Evident, copiam pe rupte fără ca profa să ne prindă. Că de prins, se prinsese de mult. N-aveai cum să iei 6 în oral şi 10 în teză. Noi motivam că suntem nişte copii mai timizi şi ne pierdem repede în faţa ei :))

În clasa a 9-a scriam copiam noi liniştiţi cu telefoanele pe bancă şi s-a trezit să ne întrebe de ce le ţinem pe bancă. Nu cumva copiem? Noi i-am răspuns că aşa ceva e posibil doar cu telefoanele color. Săracii colegi care aveau telefoane color ne-au înjurat în gând. În clasa a 10-a aveam telefoane noi, toate color şi i-am zis că se poate copia doar cu telefoanele cu cameră. Ba chiar i-am şi arătat telefoanele, mărturisind spăşiţi că am încercat să copiem la o materie şi ne-a prins profesorul :))

Eh, dar în clasa a 11-a n-a mai mers şmecheria. S-au schimbat datele problemei şi ne avea la mână. În episodul următor o să vă povestesc cum ne-a prins la înghesuială profa de latină şi cum ne-am mobilizat ca să ripostăm :D

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.