Strada Icoanei e destul de aglomerată, mai ales pe la prânz. Acum s-au montat nişte semafoare şi are sens unic, însă pe vremuri circulau maşini în toate sensurile. Şoferii care treceau pe lângă Şcoala Centrală la prânz erau nevoiţi să facă slalom printre maşini puse pe avarie (părinţii ăia care îşi aduceau copilul până în poartă), elevi de şcoala primară, elevi de gimnaziu, liceeni, bunici, părinţi şi profesori. O veselie.

Din păcate s-au produs şi câteva accidente uşoare de-a lungul timpului. Şi de fiecare dată când avea loc un astfel de incident, se dădea directivă la poartă să nu mai iasă elevii din curte pe timpul pauzelor. Deşi curtea Şcolii Centrale e una imensă, exista un singur magazin amărât care vindea la supra-preţ biscuiţi, sucuri şi chipsuri. Dar peste drum era o patiserie cam dubioasă (acum s-a închis şi clădirea mai are puţin şi cade) la care se făcea o coadă imensă. Mai târziu s-a deschis şi o şaormerie bunicică în capătul străzii – un motiv în plus să nu mai cumpărăm covrigei scumpi de la magazinul din interior.

Şi nouă parcă ni se făcea mai foame fix în momentele în care n-aveam voie să ieşim din liceu. Uneori obţineam de pe la profesoarele noastre preferate un bilet de voie, alteori ne postam la cancelarie şi ne ofeream să cumpărăm cuiva covrigi. Iar prin clasa a 12-a, după ce împlinisem 18 ani, pur şi simplu făceam scandal la poartă. Pe modelul “ştiţi cine sunt eu? sunt cetăţean european major şi am drepturi!”. E adevărat că puteam să sărim şi gardul pe lângă Teatrul Bulandra, dar poarta de acolo era înaltă şi n-aveam chef mereu de echilibristică. Aşa că încercam cu mult tupeu. Uneori ne ieşea, iar asta declanşa o hărmălaie şi mai mare. Erau o mulţime de puşti de şcoală generală sau chiar de liceu care pândeau momentul prielnic la poartă. Dacă ieşea cineva începeau să strige că sunt discriminaţi.

O singură portăreasă reuşea să ţină pe toată lumea în curte, poate pentru că trăgea zăvorul şi punea lacătul. De obicei asta era de ajuns, însă într-o zi ţin minte că m-am enervat şi am băgat-o iar pe aia cu “ştiţi cine sunt eu?”. Portăreasa a băgat-o pe aia cu “te duc la directoare” aşa că m-am urcat pe gard, am sărit chiar prin faţa liceului, pe la poartă, şi m-am dus să-mi cumpăr cordon bleu. Măcar să aibă pentru ce să mă ducă la directoare.

Când m-am întors poarta era deschisă şi portăreasa revenise la sentimente mai bune, dar m-am încăpăţânat şi am sărit gardul înapoi.
“Păi acum de ce mai sari, măi băiete?”
“Din principiu!” zic eu semeţ în timp ce făceam echilibristică pe gard cu o pungă cu sandvişuri în mână.

Şi apoi am plecat spre biroul directoarei – eu bucuros că nu mai trebuie să ocolesc pe la intrarea elevilor, portăreasa înfuriată. Evident că directoarea n-avea niciun chef să-mi vadă (iar!) mutra, aşa că s-a descotorosit repede de noi. M-a întrebat ce m-a apucat de sar gardurile prin faţa cancelariei, eu i-am răspuns că e o ţară liberă. A dat din cap şi m-a trimis la oră. Oră la care n-am mai ajuns, pentru că mi se răcise deja sandvişul şi era păcat să nu mă bucur de el după ce mă luptasem atât…