Am trecut prin liceu fluierând. Nu mi-e ruşine să recunosc asta, am avut norocul să fiu stăpân pe materiile umaniste (cele principale), iar la Matematică, Fizică şi celelalte ştiinţe realiste o dregeam cumva (nici cerinţele nu erau atât de stricte). Dar cu biologia era altă mâncare de peşte. Despre doamna Manta am mai povestit, era un profesor pe cât de bun, pe atât de dur. Adică era foarte bună, dar dădea cu tine de pământ dacă nu învăţai. Ţin minte că aşteptam în faţa laboratorului de biologie înainte de prima oră din clasa a 9-a şi am intrat în vorbă cu nişte eleve de-a 10-a, care aşteptau să intre alături, la “Chimie”. Când le-am spus că o aşteptăm pe doamna Manta au făcut nişte ochi mari şi ne-au zis că am cam încurcat-o, dar că e foarte posibil să avem noroc şi să nu o vedem decât în primul semestru, “urmează să se pensioneze foarte curând”.
Am ajuns săptămâna trecută la un eveniment desfăşurat la Liceul Economic Kiriţescu mai mult din curiozitate. Niciodată, în cei 25 de ani de locuit în Militari, nu am auzit de vreun eveniment care să se petreacă acolo. Vorbim de un liceu economic în care se intră cu medii destul de mici, un liceu de cartier, şi ştim cu toţii că toată atenţia companiilor de orice fel este pe liceele fruntaşe. Cât timp eram în Şcoala Centrală au venit să ne vorbească oameni de la o mulţime de companii multinaţionale şi reprezentanţi ai unor universităţi din Franţa, Belgia şi Marea Britanie. Toate în căutare de tineri cu potenţial. Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă cu cei care n-au ajuns la liceele alea bune şi care nu au parte de astfel de oportunităţi.
Pe de o parte mi se părea nedrept ca cineva să-şi rateze complet cariera doar pentru că nu a nimerit la un liceu de top, pe de altă parte mă întrebam de ce nu există alt tip de oportunităţi în astfel de licee. Ok, poate că nu eşti olimpic la română, deci n-o să ajungi Social Media Manager, dar sigur eşti bun la ceva, trebuie doar să-ţi cultivi aptitudinile respective. Dacă nu facem toţi ASEul şi nu devenim super-contabili nu înseamnă că nu putem fi super buni la ceva.
Am fost zilele trecute cu ceva treabă prin Şcoala Centrală. M-am deprimat puţin când mi-am dat seama că au trecut 8 ani de când am terminat liceul, dar pe urmă mi-a trecut. Nu cred că aş mai vrea să fiu în liceu, s-au schimbat multe lucruri. Şi să ne înţelegem, Şcoala Centrală era unul din locurile alea în care treceau anii cu zecile fără să se schimbe ceva. Locul ăla apare în poza ca ilustraţie pentru termenul “conservator”.
Pentru nostalgicii care au învăţat la finalul anilor ’90 – începutul anilor 2000 şi n-au mai reuşit să ajungă pe acolo, iată un scurt update:
– după renovare, nu mai există sală de sport; sala din interiorul liceului a fost transformată înapoi în 2 săli de clasă cu planul de a se construi o sală de sport în spatele uscătorului – a rămas doar planul
– nu mai există butic în liceu, copiii au voie să meargă la Mega Image-ul de vis-a-vis de Biserica Icoanei
– la renovare s-au deschis sălile de la subsol, sunt vreo 6 săli în plus
– odată cu sălile noi s-a mai relaxat programul, nu mai există orar de iarnă şi vară
– au dispărut dulapurile de pe holuri, acum fiecare clasă are dulapurile ei
– în spatele uscătoriei e un mare şantier, nu mai există terenul mic de fotbal, nu se mai fumează acolo
– gangul a fost înălţat, nu se mai poate trece cu maşina; s-a pus o poartă care acum e închisă
– în curte se ajunge doar pe uşile de la P6-P7 şi P8-P9, n-am înţeles exact de ce, probabil ca să-i separe pe prichindeii de la semi-internat
După cum v-am mai povestit, ora de limba şi literatura română era sfântă în liceu. Ne străduiam cu toţii să ne facem temele cât mai bine, lipseam doar în cazuri extreme şi citeam pe rupte. Toate lecturile alea pe care lumea le consideră plictisitoare şi demodate, toate poeziile lui Eminescu, toate romanele lui Sadoveanu. Cred că am citit mai multe dintre romanele lui decât a reuşit însuşi Sadoveanu să citească. Să fim serioşi, cine are răbdare să scrie 1500 de pagini despre Fraţii Jderi şi se apucă să le şi recitească pe urmă? Dacă ar fi prins momentul, Sadoveanu cred că ar fi citit seria Game of Thrones sau Stăpânul Inelelor în loc să-şi recitească romanele cu kilometri de descrieri ale Moldovei.
Dar pentru că nu era suficient să citim, începuse la un moment dat o competiţie internă pe cele mai bune comentarii. Analize de tot felul şi sinteze total diferite faţă de cărţile clasice de comentarii. Noi studiam după o programă alternativă, cu o lectură suplimentară burduşită de titluri şi metode uşor diferite de lucru. Dar chiar şi aşa nu puteam să ne abţinem din când în când de la fraze pompoase. Le mai băgam de umplutură şi ne erau îngăduite, până când şeful clasei a venit cu cea mai pompoasă introducere din istoria introducerilor pompoase. Fraza suna cam aşa:
Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc… (autorul cutare)
Ulterior am aflat că fusese inspirată dintr-o serie de caiete de comentarii ale unei domnişoare multi-premiate cu o generaţie înaintea noastră. Dar schema funcţiona foarte bine, toată lumea era impresionată de alăturarea potrivită de vorbe şi laudele curgeau. Până când şeful nostru de clasă a început tot aşa un comentariu despre o poezie de-ale lui Mircea Cărtărescu. “Pe cerul literaturii române o stea veghează teritoriul sensibil românesc: Mircea Cărtărescu”. Moment în care profesoara nu s-a putut abţine şi a exclamat:
– Mămică, dar Mircea Cărtărescu e viu! Cum poate să vegheze pe cerul literaturii române?!?
Strada Icoanei e destul de aglomerată, mai ales pe la prânz. Acum s-au montat nişte semafoare şi are sens unic, însă pe vremuri circulau maşini în toate sensurile. Şoferii care treceau pe lângă Şcoala Centrală la prânz erau nevoiţi să facă slalom printre maşini puse pe avarie (părinţii ăia care îşi aduceau copilul până în poartă), elevi de şcoala primară, elevi de gimnaziu, liceeni, bunici, părinţi şi profesori. O veselie.
Din păcate s-au produs şi câteva accidente uşoare de-a lungul timpului. Şi de fiecare dată când avea loc un astfel de incident, se dădea directivă la poartă să nu mai iasă elevii din curte pe timpul pauzelor. Deşi curtea Şcolii Centrale e una imensă, exista un singur magazin amărât care vindea la supra-preţ biscuiţi, sucuri şi chipsuri. Dar peste drum era o patiserie cam dubioasă (acum s-a închis şi clădirea mai are puţin şi cade) la care se făcea o coadă imensă. Mai târziu s-a deschis şi o şaormerie bunicică în capătul străzii – un motiv în plus să nu mai cumpărăm covrigei scumpi de la magazinul din interior.
La Şcoala Centrală, pentru că e un liceu de prestigiu şi cu multe conexiuni în afară, veneau foarte des oameni de pe la universităţi importante de prin Franţa, Belgia sau Marea Britanie. Alteori pur şi simplu aveau loc acţiuni cu oaspeţi distinşi la care era nevoie să asiste nişte tineri liceeni corespunzători (aşa am avut norocul să-l cunosc pe Octavian Paler, de exemplu).
În situaţiile în care aceşti tineri liceeni nu erau de găsit, de cele mai multe ori eram chemaţi noi. Şefa catedrei de limbă engleză ne învoia de la toate orele posibile pentru tot soiul de întâlniri spunându-ne: “băieţi, am nevoie de cineva care simulează bine inteligenţa, haideţi cu mine”. Într-un mod mai frumos s-ar putea spune că era nevoie de nişte tineri prezentabili, care ştiau să poarte o conversaţie în engleză şi franceză şi care aveau prezenţă de spirit.
Nu mi-am dat seama atunci cât de important e să ai aceste calităţi, să poţi lăsa o impresie bună, am descoperit mult mai târziu cum merg lucrurile.
Ştergem praful de pe rubrica cu amintiri din liceu, nu vor mai fi pauze aşa lungi, promit.
Când nu chiuleam pe motiv de competiţii sportive sau concursuri de graffitti şi nici n-aveam de jucat în vreo piesă de teatru, se mai nimerea să scăpăm de ore pur şi simplu. Aveam o profă foarte sensibilă, care ţinea mult la noi şi care avea uneori impresia că suntem surmenaţi. Cum noi învăţam pe bune la o singură materie – limba şi literatura română, nu prea aveam cum să obosim aşa mult (poate de la prea mult baschet şi fotbal), dar intram în joc şi ne făceam rost de scutire pentru câteva ore.
De cele mai multe ori era de ajuns ca unul din noi să stea liniştit în banca lui şi să privească spre catedră cu o mină tristă şi profa imediat se activa: “Alex (Edi/Răzvan) eşti bine?”. Nici nu era nevoie să spui ceva. O tânguială era de ajuns şi în 5 minute erai cu ghiozdanul în spate pornind spre spital şi mai apoi spre casă. Şi ca să nu ţi se facă rău şi să cazi pe stradă, veneau şi 2 colegi cu tine, care aveau învoire 2-3 ore, adică exact cât să nu mai fie nevoie să se întoarcă la şcoală în ziua respectivă.
Cred că prima chestie care m-a dat pe spate la Şcoala Centrală au fost dulapurile. Pe holurile şcolii erau nişte dulapuri de-alea cum au toţi liceenii în filmele americane. Sau, mă rog, aproape ca alea. Varianta românească (şi, deci, adaptată) presupunea că fiecare 3-4 elevi erau obligaţi să împartă câte un dulap – din lipsă de spaţiu. Holurile erau mici, dulapurile erau puţine şi oricum nu aveau acces decât elevii de liceu (la Şcoala Centrală sunt clasele 1-12).
Trebuie să fi fost prin clasa a 10-a când a avut loc toată povestea cu jurnaliştii răpiţi în Irak. Am auzit într-o seară la ştiri că sunt 3 români răpiţi însă n-am dat prea mare atenţie subiectului. Sigur, erau vremuri istorice, însă problema nu mă atingea în vreun fel. Însă a doua zi la şcoală se vorbea cum că unul dintre jurnalişti ar fi fratele profei noastre de fizică, supranumită Fifi. Asta schimba cu totul lucrurile!
Pentru că eram nişte tineri cetăţeni cu spirit civic, am hotărât să mergem la mitingul de solidaritate care se organiza la Universitate. Întâmplător (total întâmplător!), acest protest avea loc în timpul orelor de curs. Am discutat cu profesorii, le-am spus că suntem solidari cu doamna Fifi şi ne-am cărat la protest. Ba chiar am mai vândut pontul şi altor colegi, încât am reuşit să ne strângem vreo 100 de elevi bezmetici.
În prima zi am fost la protest cu toată clasa. Era destul de cald (un început de primăvară) şi am stat acolo cam cât ţineau orele de la liceu. Erau câteva sute de oameni, toţi scandau. Unii aveau o problemă cu guvernul care trimite trupe în Irak, alţii cu războiul în sine, alţii strigau împotriva americanilor. La un moment dat şi-a făcut apariţia şi profa noastră de fizică, vizibil afectată de toată povestea.
A doua zi nu s-au mai strâns nici un sfert din protestatari. Însă noi eram acolo, pe baricade. Şi în următoarea zi, şi în următoarea. Cred că am stat în piaţă vreo săptămână. La televizor se vorbea de mitinguri de solidaritate însă noi eram vreo 15 liceeni ameţiţi, vreo 4-5 revoluţionari, încă vreo 2 care aveau ceva cu guvernul şi nişte oameni ai străzii. Ah, şi vreo 2 jandarmi care supravegheau obiectivul. Studenţii veneau şi plecau iar noi rămâneam acolo, să protestăm.
Profa a mai venit de vreo 2 ori şi s-a prins că noi găsisem şi în asta pretext de chiul. Totuşi, în mod ciudat, după ce toată povestea s-a încheiat şi am aflat cu toţii că era o făcătură, toată clasa a primit câte un zece sau doi. În semn de apreciere.
Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.
În liceu aveam un coleg. Bine… aveam mai mulţi colegi, dar aveam unul pe care îl chema Ştirbu. Băiat bun, uneori mitoman dar săritor în majoritatea situaţiilor şi un bun mijlocaş de bandă. La momentul respectiv asta cu fotbalul conta mai mult decât exagerările lui devenite marcă înregistrată.
Tot în liceu aveam o profesoară de biologie. Genul Cruela De Vil, aproape de pensionare, mereu (dar MEREU!) încruntată, foarte aspră. O femeie dură, un profesor extrem de bun. Doamna Manta era o teroare pentru toţi filologii şi aşteptam cu nerăbdare momentul pensionării, care părea că se îndepărtează tot mai mult pe măsură ce trecea timpul.
