liceu

În liceu aveam un coleg. Bine… aveam mai mulţi colegi, dar aveam unul pe care îl chema Ştirbu. Băiat bun, uneori mitoman dar săritor în majoritatea situaţiilor şi un bun mijlocaş de bandă. La momentul respectiv asta cu fotbalul conta mai mult decât exagerările lui devenite marcă înregistrată.

Tot în liceu aveam o profesoară de biologie. Genul Cruela De Vil, aproape de pensionare, mereu (dar MEREU!) încruntată, foarte aspră. O femeie dură, un profesor extrem de bun. Doamna Manta era o teroare pentru toţi filologii şi aşteptam cu nerăbdare momentul pensionării, care părea că se îndepărtează tot mai mult pe măsură ce trecea timpul. Citeşte tot articolul

N-am mai scris de mult şi între timp Arhanghelii au câştigat noi cititori. Reparăm greşeala.

Povestea e simplă, dacă aţi urmărit până acum, ştiţi că profesoara de Latină nu ne suporta. După ce am dat-o afară şi i-am pus absenţă, profa n-a mai intrat la noi la clasă decât cu directoarea de mână.  Şi s-a instaurat un fel de teroare. Noi acceptam, fiind conştienţi că săriserăm calul destul de mult cu ultima ispravă.

Vreo 2 ore n-a mişcat nimeni în front, iar cei care mişcau declanşau o avalanşă de ţipete şi reproşuri. Era într-o dimineaţă de joi, eram adormiţi şi stăteam drepţi în bănci, ascultând despre gramatica limbii latine (pe care n-am înţeles-o niciodată). Am început să ne foim puţin, să schimbăm priviri, lucru care a declanşat un nou tăvălug: „Gata, din momentul ăsta nu se mai mişcă NIMENI, altfel plec şi nu mă mai întorc în acest semestru!”.

Dragă nu ne era profesoara, dar nici nu voiam să agităm apele mai mult. Am zis să-i dăm pace. Şi preţ de vreo 10 minute nu am scos un sunet. Niciun oftat, niciun căscat, nimic. La un moment dat mă bate pe spate colegul Ştefan. Mă întorc şi îmi arată cu degetul o furnică cocoţată pe umărul meu. O iau şi o pun pe jos, moment în care încep ţipetele: „CE FACEŢI? Iar faceţi gălăgie? Iar vreţi scandal? Nu puteţi să staţi locului?”

Am rămas siderat. Vă spun, eram fix ca un copil care ştie că n-a greşit cu nimic şi nu înţelege de ce i se reproşează lucruri.

– Ştiţi… Ştefan mi-a spus doar că aveam o furnică pe spate. Am luat-o şi am pus-o pe jos…
– Dar cine eşti tu, HARAP-ALB????

Preţ de câteva secunde s-a aşternut o linişte monumentală. Nu ştiam dacă profa glumeşte sau vorbeşte serios. Ne-a închis, pur şi simplu. Pe urmă toată lumea a izbucnit într-un râs isteric, fapt care a făcut-o pe profă să plece din clasă, din nou. Dar zău că n-avea nicio justificare. Iar replica a rămas în istorie…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Am avut o grămadă de profi speciali, şi parcă în clasa a 11-a s-au adunat ca la expoziţie. Domnul Yuppy, domnul Iaaaurt, vreo două profe care ne apelau doar cu „mămică„, profa de latină care ne-a pus să semnăm că n-o mai salutăm pe stradă…

Dintre toate profa de Literatură Universală din acel an a reuşit să strângă cele mai multe poveşti. Era oricum o doamnă foarte… aranjată să spunem. Un fel de pitzi spre vârsta a treia care însă se comporta de parcă ar fi avut 30 de ani. Liftinguri, liposucţii, lipoabsorbţii, tot ce se poate face unui corp ca să arate mai bine decât e normal. Un fel de MILF care nu era MILF de fapt.

Problema nu era asta, că doar nu ne apucam să judecăm omul după aparenţe, dar doamna Poetă (i-am zis aşa după ce s-a apucat din senin la o oră să ne spună „ştiţi, eu sunt poetă…” ) chiar nu avea nicio treabă cu literatura universală. La un moment dat trebuia să discutăm Mahabharata, ştiţi voi, ceva operă indiană în sanscrită. Evident, nu citise nimeni integral însă Răzvan, colegul meu de bancă, trecuse de jumatea cărţii. Aşa că s-a apucat să povestească adăugând ceva aprecieri stilistice în punctele esenţiale. Şi tot povestind el, s-a gândit că ar fi mişto să o testeze pe profă, că prea părea ruptă de realitatea literară.

După câteva capitole a început să modifice firul poveştii, să inventeze personaje, să schimbe acţiunea. Profa dădea din cap şi îl aproba zâmbind satisfăcută. Răzvan săracul abia se mai putea abţine din râs, inventa personaje pe bandă rulantă, deja era poet popular şi povestea Mahabharata 2 :)) Profa nu părea să aibă nicio reacţie. La sfârşitul orei abia eram pe la jumatea cărţii aşa că profa l-a oprit ca să-i pună notă. I-a pus 9, pentru că „a încurcat un nume de personaj” iar noi ne-am lămurit că orele de solar şi lifting nu fac pereche bună cu literatura, fie ea şi universală.

Evident, nici doamna Poetă n-a mai fost alături de noi din semestrul următor.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Aşa cum vă povesteam, clasa a 11-a a fost un moment al schimbărilor. Diriginte nou, o clasă pe la subsol şi ostilitate din partea conducerii. Cu ostilităţile eram obişnuiţi, dar noul diriginte nu ne mai susţinea deloc. Învoiri mai puţine, scutiri de mână deloc, absenţe motivate ioc. Şi pentru noi era o tragedie, mai ales că ne luptam mereu pentru premii. Şi nu puteai să iei premiu cu nota 9 la purtare.

Dar problema cea mare era latina şi profesoara care pur şi simplu nu ne suporta. Ba chiar la un moment dat ne-a pus să declarăm pe caiete că nu o vom mai saluta atunci când o întâlnim. Evident, demersul ne-a făcut să o vânăm pe la cancelarie. Alergam şi din celălalt capăt al şcolii doar ca să-i ieşim în cale şi să o salutăm respectuos :))

În semestrul al doilea din clasa a 11-a ora de latină era joia de la ora 8:00. Şoc şi groază! Cine nu era în clasă până la 8:05 nu mai intra. Absenţă nemotivabilă. Şi la 10 absenţe putea să ne lase corigenţi pe motiv de „neşcolarizare”. Era ceva cu 75% din cursurile unei materii. Anyway, ne-am chinuit un semestru întreg să ajungem la 8:00 în clasă. Imaginaţi-vă că eu ajungeam de obicei pe la 9 jumate la şcoală. Eu la 8 jumate abia mă trezeam, cum să ajung la şcoală la ora 8?

Au urmat câteva absenţe nemotivate, câteva scutiri medicale pe motiv de „analize”, câteva scandaluri cu profesoara. Dacă veneai la 8 şi 6 minute nu intrai. Dacă ea se îndrepta spre clasă, trebuia să fugi, să o depăşeşti şi să intri ca să nu ai absenţă (dacă mergeai în rând cu ea îţi închidea uşa în nas). La un moment dat ne-am enervat şi am stabilit toţi să venim din timp. Am hotărât să ajungem la 7:45, ca să aibă timp şi întârziaţii să vină.

Am stabilit ziua şi la 8:00 eram toţi în clasă. Toţi. A fost singura dată când ne-am strâns toţi în clasă, la timp, în cei 4 ani de liceu. La teze se întârzia, la deschidere s-a întârziat, la ultimul clopoţel nu mai zic. Toată clasa aştepta să vină nebuna. A intrat la 8:05 şi unul dintre colegi a zis cu voce tare: „E 8 şi 5, aveţi absenţă, doamna profesoară!„. A înlemnit. A ţipat puţin şi apoi a plecat val-vârtej din clasă. Din semestrul următor am avut o altă profesoară de latină.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Dintre toţi profesorii cu care am avut probleme în liceu, profa de latină a rezistat cel mai mult. De obicei noi nu stăteam la discuţii, făceam reclamaţii la directoare, la inspectorat, chiar şi la minister dacă era nevoie. Şi în 2 timpi şi 3 mişcări profesorii care aveau un comportament nepedagogic (sau în cazul profesoarelor de engleză, aveau mai puţine cunoştinţe decât noi) zburau la alte licee.

N-am avut niciodată o problemă cu profesorii slabi (în general suplinitori), dar dacă eşti vai steaua ta şi abia iei examenul de titularizare sau te nimereşti pe pile ca suplinitor, nu te da cocoş. Şi în general ăştia mai slabi voiau să facă militărie cu noi. Doar că nu mergea.

Cum ziceam, singura profă care ne detesta dar care ştia materie şi în afară de puţină demenţă nu avea nimic, era profa de latină. An de an luam note foarte mici la oral pentru că nu se lipea de noi limba lui Cezar de nicio culoare. Dar recuperam de fiecare dată la teze, când luam 9 sau 10. Evident, copiam pe rupte fără ca profa să ne prindă. Că de prins, se prinsese de mult. N-aveai cum să iei 6 în oral şi 10 în teză. Noi motivam că suntem nişte copii mai timizi şi ne pierdem repede în faţa ei :))

În clasa a 9-a scriam copiam noi liniştiţi cu telefoanele pe bancă şi s-a trezit să ne întrebe de ce le ţinem pe bancă. Nu cumva copiem? Noi i-am răspuns că aşa ceva e posibil doar cu telefoanele color. Săracii colegi care aveau telefoane color ne-au înjurat în gând. În clasa a 10-a aveam telefoane noi, toate color şi i-am zis că se poate copia doar cu telefoanele cu cameră. Ba chiar i-am şi arătat telefoanele, mărturisind spăşiţi că am încercat să copiem la o materie şi ne-a prins profesorul :))

Eh, dar în clasa a 11-a n-a mai mers şmecheria. S-au schimbat datele problemei şi ne avea la mână. În episodul următor o să vă povestesc cum ne-a prins la înghesuială profa de latină şi cum ne-am mobilizat ca să ripostăm 😀

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Dacă aţi urmărit până acum aventurile noastre prin Şcoala Centrală ştiţi că eram primii când venea vorba de chiul. Fie că trebuia să mergem după mâncare, fie că participam la activităţi culturale, sportive sau civice, noi eram prezenţi.  Orice numai să nu stăm la ore.

La un moment dat Michelangelo, mecanicul nostru trăznit, ne-a convocat în faţa amfiteatrului pentru „o treabă mică, de 10 minute” şi ne-a rugat să venim cu ajutoare. Evident, ne-am învoit de la vreo 3 ore cu gândul că 10 minute îl ajutăm şi restul de timp îl petrecem în curte, la fotbal.

Şi cum ne-am strâns noi toţi băieţii din clasă, echipaţi pentru fotbal, Michelangelo ne-a zis ce presupunea micul ajutor. Voia să mutăm unul dintre cele două piane din amfiteatru în laboratorul de muzică. Prima oară am crezut că glumeşte. Laboratorul era la subsol, pianul avea câteva sute de kilograme iar noi eram 7-8 puşti de 16 ani. Şi cică „v-am zis să veniţi mai mulţi, că e treabă complicată”. Aşa că ne-am apucat să cărăm pianul, că doar.. „cât de greu poa’ să fie?”

După vreo jumătate de oră abia eram la uşa amfiteatrului. Deja îl apucasem în toate poziţiile posibile, şi cu greu urcasem toate treptele din amfiteatru. Şi mai aveam de parcurs un hol întreg plus scările spre subsol. Şi atunci Michelangeloa venit cu soluţia salvatoare: băieţi, de aici îl cărăm ca pe mort. Adică cum, „ca pe mort?”. – Uite aşa. Şi ne-a arătat un sistem de prindere a pianului care nu-l făcea deloc mai uşor, dar care ne-a făcut pe noi să râdem vreo jumătate de oră.

Printre râsete şi exclamaţiile noii fraze-cheie „Ia-l, bă, ca pe mort, nu vezi că nu-l ţii cum trebuie?”, am reuşit să ajungem până la scări. Cred că trecuse mai mult de o oră când am ajuns noi cu pianul la subsol. Timp în care am aflat şi semnificaţia expresiei „greu cu pianul pe scări”. Chiar a fost greu! Unii băieţi s-au ales cu ceva julituri în urma transportului, săracii. Săracii de ei, dar şi săracul pian – care a trebuit reacordat după călătorie, ba chiar s-a şi deteriorat puţin de la zdruncinăturile de pe scări. Era şi normal, doar îl cărasem ca pe mort…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

V-am mai spus că era la modă graffitiul când eram eu în liceu. Ca nişte early adopteri ce eram noi, ne-am apucat şi noi de graffiti, Edi şi Răzvan mai mult, eu mai puţin spre deloc. Dădeam taguri pe unde apucam: prin liceu, prin afara lui, pe ziduri, pe dulapuri. Suprafeţele erau oricum pline de alte desene, ca să nu credeţi că eram huliganii huliganilor.

Dar pentru că eram cei mai mici grafferi şi pentru că ne iubeau fetele de la clasele mai mari, am fost daţi în primire de colegii lor geloşi. Iar directoarea abia ne aştepta la cotitură. Cine a desenat pe dulapuri? Băieţii de la 10 C. Până la urmă Edi şi-a asumat toată vina, dar de curăţat tot am fost nevoiţi să curăţăm împreună.

Să ne fi văzut cu cârpe, acetonă şi alte ustensile cum curăţam noi dulapurile şcolii.  Dar asta n-a fost de ajuns, a trebuit să apelăm la Michelangelo, unul dintre mecanicii noştri. Noi la liceu aveam 2 mecanici: Michelangelo, care era mai mereu ‘vesel’ şi Brâncuşi, ambii botezaţi după asemănările fizice cu artiştii. Ce-i drept, erau şi ei nişte artişti.

Eh şi după ce am şters noi cu acetonă urmele, trebuia acoperit totul cu vopsea. Michelangelo ne-a promis că vopseşte dacă îi dăm bani de vopsea şi pensule. Am făcut o chetă ad-hoc, dulapurile s-au vopsit dar rămânea de cinstit meseriaşul.

Noi ştiam că Michelangelo al nostru face inginerii cu vopselurile, iar banii pe care îi dădusem iniţial acopereau şi vopselurile şi cinstea şi câteva dulapuri noi, aşa că am început să-l ducem cu vorba. După o vreme nu ne mai întreba de cinste, ridica profetic un deget în sus şi rostea doar „Fapte, nu vorbe!”, de fiecare dată când ne vedea.

Până la urmă ne-am achitat noi de obligaţie, dar expresia a rămas pe post de salut. Ulterior s-a transformat în „Vorbe, nu fapte!” la care şi Michelangelo al nostru râdea, pentru că în Şcoala Centrală până şi mecanicii erau amuzanţi.

Chiar şi la ultimul clopoţel Michelangelo a intrat în amfiteatrul ticsit cu elevi, ne-a căutat din priviri şi după ce ne-a găsit a ridicat profetic un deget. Şi-atunci noi am zis râzând, „Vorbe, nu fapte!„…

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

Începerea şcolii la noi la liceu era mare sărbătoare. Toată lumea se pupa cu toată lumea, toţi erau veseli şi cu nişte zâmbete mari pe faţă. Normal, doar se termina vacanţa plictisitoare şi începea perioada de chiul cu posibilităţi infinite în ceea ce priveşte distracţia.

Dar cel mai mult ne plăcea începutul de an şcolar pentru boboace. 3 săptămâni orice biped pe care nu-l cunoşteam primea întrebarea „Boboc?”. Orice tipă mai răsărită era scanată din cap până în picioare şi urmau analize lungi în gang.

Una dintre primele noastre tâmpenii a fost în clasa a 10-a, când încă nu ne ştia tot liceul. Căutând noi boboace în curte, am dat peste clasa condusă de profa noastră de engleză. Ăştia nu se ştiau între ei, noi nu eram mult mai înalţi, aşa că am intrat în vorbă:

– Ce clasă sunteţi?
– 9G
– Ah, perfect! Aici e! Hai că am găsit, vă căutăm de juma de oră. Greu cu liceul ăsta. Citeşte tot articolul

În liceu am avut mulţi profesori. Şi când spun mulţi, gândiţi-vă că numai la engleză am devorat vreo 6 profesori în 4 ani.  La franceză vreo 3, la istorie vreo 4… mulţi. Dar cel mai caterincos profesor dintre toţi a fost Canache, proful de istorie din clasa a 9-a. Pe vremea aia încă nu eram o gaşcă şi nici literatura română n-o ştiam aşa bine cât să fim Arhangheli.

Omul ăsta a fost un fel de inspiraţie pentru noi. Cred că n-a existat un prof mai sărit în istoria învăţământului. Luase 10 la examenul de titularizare dar nicăieri nu stătea prea mult pentru că era pur şi simplu dus. La prima lucrare de control a venit, ne-a zis subiectele şi a plecat să se plimbe în parc, nu înainte să ne spună „puteţi să copiaţi”. Toată lumea a stat cu cărţile şi caietele pe bancă şi am copiat aproape cuvânt cu cuvânt. Când ne-a adus lucrările, cea mai mare notă era 9. Restul luaseră 8, 7, 6. Ne-a picat faţa.

Foarte calm, omul ne-a explicat că noi suntem atât de proşti, încât nu ştim nici să copiem. Eu am avut 3 greşeli şi am luat 7. Una dintre ele, cea mai frecventă, a fost legată de întrebarea: „Cine a fost Licurg?”. Toţi am început fraza cu Licurg a fost cel care… Şi ne-a scăzut un punct pentru chestia asta. „«Licurg a fost legislatorul care…» sau în cel mai rău caz «Licurg a fost grecul care…», dar nu cel care, că nu mergeţi la piaţă cu Licurg”. Nu mai ştiu ce-a făcut Licurg, dar sintagma asta n-o s-o uit. Citeşte tot articolul

Pe lângă boacăne, în liceu ne mai ocupam şi cu programul artistic. Pentru că diriga noastră era profă de muzică, an de an trebuia să repetăm imnul şi încă vreo 2-3 melodii de şcoală generală. Şi dacă tot ne asculta pe fiecare câte o strofă din imn, din septembrie până în iarnă era perioadă de cântat.

În afară de imn, aveam noi câteva melodii ale noastre, oldies but goldies, din repertoriul românesc. Printre ele Căsuţa noastră, Du-mă-acasă măi tramvai, Dacă pleci, Trecea fanfara militară, Treceţi batalioane române Carpaţii şi bineînţeles, cântecul nostru (pentru că noi aveam şi un cântec al nostru) Dan Spătaru – Drumurile.

Cu acest playlist bine stabilit ne petreceam pauzele sau orele de chiul pe holurile şcolii şi prin curte. Şi ne mai apuca cheful de cântat din când în când, la ore fixe. Aşa că ne aşezam fiecare într-un colţ al şcolii şi începeam să interpretăm Deşteaptă-te române sau Treceţi batalioane române Carpaţii (în timpul orelor – doar erau melodii studiate la şcoală) şi Drumurile când ne simţeam cu adevărat bine. Versurile răsunau în tot liceul până se gândea vreun profesor să ne ia la întrebări, moment în care ne mutam în curte. Mai cântam şi în pauze, dar rar, pentru că era gălăgie şi nouă ne plăcea să fim auziţi.

Şi ne distram noi într-o zi perturbând jumătate de şcoală cu trilurile noastre, fix înainte de pauză (era un mod bun de a anunţa pauza cu câteva minute mai devreme – noi chiar dacă chiuleam ne plictiseam singuri pe holuri şi voiam să-i scăpăm şi pe ceilalţi).

Eh şi cum terminasem noi Treceţi batalioane române Carpaţii şi ne pregăteam de Deşteaptă-te române, vine o profă de istorie să ne întrebe de sănătate. Noi foarte zâmbitori ne pregăteam să fim îndrumaţi spre curte, să ne exersăm acolo trilurile. Când colo, profa părea foarte entuziasmată de talentul nostru:

– Ce faceţi băieţi?
– Păi ştiţi, repetam imnul pentru ora de muzică, doamna D. e diriginta noastră şi nu vrem s-o dezamăgim!
– Ce frumooos! Foarte frumos cântaţi! Şi ştiţi toate versurile! Bravo! Haideţi cu mine în cancelarie să  vă audă şi ceilalţi profesori.
– Ăăăă păi ştiţi… să nu deranjăm… lăsaţi că nu e nevoie, pauza e pauză să stea şi profesorii liniştiţi
– Nu, nu hai la cancelarie!

În momentul ăla am fi preferat să ne dea afară sau să ne ducă la directoare. Eu nu mai ştiu cum m-am sustras, cred că eram lângă sala de sport, în celălalt capăt al şcolii şi am văzut scena de la o oarecare distanţă, dar Edi şi Răzvan au ajuns în cancelarie, jumate albi, jumate roşii la faţă. Şi imediat cum s-au adunat profesorii au început băieţii să interpreteze Deşteaptă-te române în mijlocul cancelariei. Diriga privea uşor speriată, ştiind ce le poate pielea.

După ce au terminat cele 3-4 strofe toată lumea a început să aplaude. Ia uite domnule, băieţi aşa mari (eram a 11-a deja) şi se concentrează ei pe muzică, cât respect pentru doamna dirigintă! Toţi, în frunte cu profa de română, au sărit să îi felicite şi s-o complimenteze pe diriga. O boacănă care s-a întors în favoarea noastră, mai ales că mult timp de atunci profii ne zâmbeau complice când treceam pe lângă ei. Nu ştiu dacă profa respectivă a vrut să ne-o coacă, dar clar nu i-a reuşit.

Evident, reprizele de karaoke au continuat, dar nu cred că ne-a mai zis cineva ceva vreodată. Eram aproape artişti.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.